Pe contrasens // Identitate sau identităţi?

Asociaţia Tinerilor Istorici din R. Moldova a desfăşurat recent cea de-a doua ediţie a conferinţei „Identităţile Chişinăului”. În acest context, am invitat doi istorici să-şi exprime părerea vizavi de acest spinos şi sensibil subiect. Care este identitatea/ identităţile Chişinăului? Este o identitate naţională sau una cosmopolită?

Iurie Colesnic, istoric, scriitor

Ar fi bine să ne întrebăm dacă Chişinăul a avut identitate. Şi putem răspunde că, pe timpul ţarismului, Alexandru Bernardazzi a reuşit să imprime o identitate specifică epocii, graţie esteticii sale arhitecturale. Identitate dispărută în luna iulie 1941, când armata sovietică a incendiat şi dinamitat tot centrul Chişinăului.

O altă identitate sovietică i-a imprimat Chişinăului marele arhitect Alexei Şciusev, originar din acest oraş, care a reproiectat capitala RSSM. Din anii ’90 ai sec. XX ne confruntăm cu o arhitectură haotică pe care n-o pot numi eclectică din simplul motiv că nu respectă niciun canon. Iar primul element al identităţii este arhitectura. La ora actuală, arhitectura Chişinăului este cosmopolită.

Populaţia Chişinăului românolingvă ca majoritate, dar lipsită de conştiinţă naţională certă, fără doar şi poate, nu sesizează că tinde spre o identitate cosmopolită. Populaţia rusolingvă, absolut străină aspiraţiilor naţionale ale băştinaşilor, promovează insistent o identitate cosmopolită. Şi trecem în registru, ca argumentare şi alte activităţi: economică – cosmopolită; politică – cosmopolită; biserica – neimplicată; administraţia oraşului – nu are accente identitare naţionale, deoarece adoptă hotărâri cosmopolite.

În concluzie: ne dorim un oraş cu identitate naţională, mai bine-zis, cu faţă proprie, dar nu-l avem şi n-o să-l avem în timpul apropiat, căci nu am însuşit necesitatea promovării identităţii naţionale.

Virgil Pâslariuc, istoric

Identităţile Chişinăului sunt fluctuante. În mare parte se datorează faptului că este un oraş de graniţă, fapt care-l marchează (în ambele sensuri ale cuvântului). Şi când spun graniţă, nu mă refer neapărat la geografie, ci mai degrabă la o geografie simbolică. Liniile de demarcaţie, mai bine zis sistemul de tranşee/baricade care-i separă locuitorii pe harta mentală a oraşului sunt săpate/ridicate pe multiple criterii: politice (democraţi vs. comunişti), etnice (români vs. moldoveni vs. ruşi), rasiale (rromi vs. „gagii”), statut social („boierime” vs. „prostime”, automobilişti vs. pietoni), economice (bogaţi vs. săraci), culturale ((post)modernişti vs. (post)păşunişti), religioase („creştini” vs. neortodocşi), sexuale (LGBT vs. „naturali”), generaţionale („boşorogi” vs. „țâncani”), reţele de socializare (FB vs. „odnoklassniki”), urbanistice (demolatori/protejatori), estetice („glamouroşi” vs. snobi), alimentare (iubitorii de sarmale vs. iubitorii de găluşte J) etc. Dar tocmai această lipsă de unitate (aparentă) constituie un semn distinctiv al timpului nostru, cel al multiplelor identităţi, care se află în permanentă producţie, formulare şi reformulare. Chiar aş îndrăzni să spun că această diversitate este un element coagulant, de unitate, specific epocilor zise de „tranziţie”. Tranziţia nu este, însă, o problemă. Ea trece (cel puţin în altă tranziţie!). Problema este că pentru tot mai multă lume oraşul nostru se transformă într-unul de „tranzit”, fiindcă tot mai puţini îşi leagă viitorul de el. Chişinăul devine o mare sală de aşteptare…