OPNII // Dilema Ucrainei SAU ce ţie nu-ţi place altuia nu-i face

sursa: google.ro

Adunarea Generală ONU, desfăşurată săptămâna trecută la New York, i-a oferit preşedintelui Klaus Iohannis ocazia să se întâlnească, într-o pauză, cu preşedintele ucrainean Petro Poroşenko şi să-i vorbească despre situaţia învățământului în limba română din Ucraina, afectat grav de o lege recent votată în Rada Supremă şi încă nepromulgată.

De fapt, legea nu-i vizează în mod special pe români, ci pe toţi minoritarii din ţară, cei mai mulţi fiind ruşi, următorii români, apoi maghiari, bulgari, greci.

Reforma dorită de Kiev prevede ca învăţământul în limbile materne ale minorităţilor naţionale să fie înlocuit cu şcoala în limba ucraineană, în mai multe etape, începând de la 1 septembrie 2018 şi până în 2027.

Este vizibil faptul că autorul legii a sesizat şocul pe care aceasta îl va produce în rândul populaţiei minoritare şi a prevăzut o eşalonare pe zece ani, pentru a-l atenua şi pentru ca populaţia să se resemneze în faţa măsurii.

Scurta convorbire pe această temă între preşedintele român şi cel ucrainean a vizat fără îndoială posibilitatea ca acesta din urmă să se abţină de la promulgarea legii, ţinând seama de nealinierea acesteia la principiile europene, de bunele relaţii personale existente între cei doi preşedinţi, dar şi de legăturile dinte cele două ţări vecine.

Ar fi o soluţie, ca să zicem aşa, de ceasul al doisprezecelea. Nu ştiu în ce măsură preşedintele Iohannis a crezut că îl poate determina pe omologul său ucrainean să facă un asemenea gest de bunăvoinţă, dar reacţia acestuia arată că situaţia îl depăşeşte.

Aşa cum remarcă însuşi dl Iohannis, preşedintele Poroşenko a plecat îngândurat, fără să facă promisiuni - cel puţin în acest cadru nu tocmai formal.

În opinia mea, preşedintelui ucrainean îi venea greu să pronunţe un refuz formal, dar îi venea şi mai greu să facă vreo promisiune favorabilă. Evident, se simţea între ciocan şi nicovală.

Şi asta întrucât problema este mai complicată decât pare. Nu cred că parlamentarii din Rada Ucrainei au căşunat dintr-o dată pe românii din Nordul Bucovinei şi de peste Tisa, pe maghiarii din Ucraina Subcarpatică sau pe bulgarii din Bugeac, acel Bărăgan al Basarabiei de odinioară.

Problema de veacuri pentru ucraineni este relaţia cu populaţia rusofonă, susţinută de la Moscova în secolul trecut, când în întregul imperiu sovietic se vorbea numai rusa ca limbă oficială, iar limbile naţionale erau tolerate în stil demagogic, considerate mai mult jargon decât limbă, un fel de a cincea roată la căruţă.

Protipendada sovietică din marile oraşe, şcolită în bună parte la Moscova, nu vorbea limba locală, practicată mai mult în mediul rural - ca să zic aşa, la ţară - în timp ce „orăşenii” se dădeau intelectuali, etalând rusa.

Mă pun în situaţia ucraineanului de rând şi mă gândesc ce a simţit el în acel iulie 1990, când a aflat că Ucraina devine stat independent, că limba ucraineană nu va mai fi nici jargon şi nici a cincea roată la căruţă, că urmaşii lui vor învăţa la şcoală de acum înainte în limba lor maternă, că el însuşi va vorbi în această limbă la serviciu şi că s-a inversat rolul.

Fără îndoială că ucrainenii îşi cunosc bine şi istoria, iar în acest context problema devine chiar mai adâncă. Dacă ar fi s-o luăm ab ovo, adică de la începutul începutului, ne aducem aminte de „Rusia Kieveană” de acum aproape un mileniu, de Marele Ducat al Lituaniei care a stăpânit Ucraina în evul mediu, apoi de Rusia Ţaristă, în sfârșit cea Sovietică. În toate acestea, Kievul - căci Ucraina nu exista ca stat - a avut altă limbă oficială decât cea ucraineană - în principal, rusa.

Secole în şir, ucrainenii au avut sentimentul opresiunii printr-o limba oficială care nu le aparţine. Iar după ce limba ucraineană a devenit limbă oficială, populaţia rusofonă a continuat să se afirme tot mai insistent în şcoli, instituţii şi în societate, cu limba rusă. O reacţie la această situaţie era inevitabilă şi iată că ea s-a produs, nu tocmai fericit, prin legea recent votată.

Mi se pare de înţeles demersul Kievului de a-şi impune limba de stat în întregul învăţământ, dar asta n-ar trebui să afecteze românii sau ceilalţi minoritari, pe care-i loveşte colateral răfuiala ruso-ucraineană.

Nu sunt în măsură să propun soluţii, dar aici este una din acele situaţii unde trebuie împăcată şi capra şi varza. Iar compromisul este posibil numai printr-o reglementare discriminatorie, care să stăvilească ofensiva lingvist-naţionalistă, acolo unde aceasta devine periculoasă şi să nu afecteze minoritarii inofensivi.

Ideea n-ar fi în stil perfect european, dar este de preferat faţă de actuala lege recent votată, profund antieuropeană şi cu efecte colaterale neaşteptate.

Sursa: ziare.com