OPINII // 19 noiembrie 1946 – 11 decembrie 2016. După 70 de ani e posibil să asistăm la desfacerea lucrăturii începute atunci

Sursa: contributors.ro

Scriu acest text cu câteva ore înainte de anunțarea primelor exit-poll-uri și aș vrea să fie limpede că nu anticipez nici un fel de înfrângere a blocului anti-Justiție, nici nu vreau să-mi fac iluzii cu privire la scorul USR, nici nu voi exagera prezența la vot. Ceea ce vreau să spun ține doar de aniversarea rotundă, surprinzător de rotundă și de nebăgată în seamă în presa din România, a celor 70 de ani de la alegerile care au ratificat comunizarea României pentru următorii 53 de ani și de strania coincidență cu aceste alegeri din 2016, organizate, pentru prima dată după 1989, de un guvern ne-politic, cu o fermă voință de curățire a procedurilor.

Indiferent ce va ieși la urne azi, cred că sunt în asentimentul tuturor oamenilor rezonabili, români sau care știu câte ceva despre România, când spun că este prima dată când avem certitudinea unor alegeri corecte.

Indiferent ce va ieși la urne, avem a le mulțumi celor care au muncit în tot acest an pentru ca aceste alegeri să fie organizate așa cum pare că sunt: cu imposibilitatea votului multiplu, cu verificarea instantanee a CNP-ului, cu prezența poliției care descurajează mișmașurile locale, cu miile de observatori acreditați peste tot, în sfârșit, cu legea care a făcut posibil votul prin corespondență (nu contează că au optat puțini pentru această formulă, nu contează nici anulările, nici voturile care n-au mai ajuns la destinație din neatenția alegătorilor, contează că există, în sfârșit, acest mecanism și că el cu greu va mai putea fi demantelat de acum înainte).

Toate aceste lucruri, care-i scot din minți pe toți cei care se bazau pe aceste proceduri la limita sau în afara legii (a căror căpetenie simbolică este condamnatul penal Liviu Dragnea), toată această normalizare, legalizare, transparentizare a procesului de vot se datorează guvernului Dacian Cioloș. Dacă la ora 21.00 o să fie cu șampanie sau cu lacrimi, să nu uităm totuși că rezultatul, acela care va fi, va fi măcar unul corect și să mulțumim cui trebuie că ne-a arătat că se poate și așa. Iar dacă țara și majoritatea ei vrea cu PSD și cu ALDE, nu avem decât să ne supunem voinței ei, dar măcar avem, în sfârșit, certitudinea că e voința ei și nu a altora.

Pe scurt, ce s-a întâmplat în 1946

În urmă cu exact 70 de ani, în 19 noiembrie 1946, au avut loc alegeri generale în România care era pe vremea aceea încă monarhie. Regele aflat atunci pe tron, Mihai I, este încă în viață, printr-un noroc căruia nu-i suntem suficient de recunoscători.

Nu trebuie să fii monarhist ca să spui asta, pur și simplu e suficient să fii un cetățean român care încearcă să-și înțeleagă istoria. Citiți, dacă aveți timp, extraordinarul interviu pe care i l-a luat profesorul Sorin Alexandrescu, înainte de 1989, regelui aflat în exil, un interviu reluat de curând în ziarul Adevărul. Dacă mai aveați dubii cu privire la ce s-a întâmplat atunci, cel mai important participant la evenimente vi le poate clarifica, în sfârșit.

Sau puteți deschide o carte publicată la Londra, în 1964, la Oxford University Press, în care, cu mult înainte de orice reevaluări postume ale regimurilor comuniste din Estul Europei, Ghiță Ionescu explică faptele din noiembrie 1946, „veselul cinism” practicat de Petru Groza, încrengătura de minciuni, șantaje, presiune militară și furt electoral masiv care a dus la finalul cunoscut. Cele câteva minți malefic briliante care au condus totul și care trăseseră învățătura cuvenită după bâlbâiala din Ungaria, au făcut în România o treabă impecabilă.

Poate părea o metaforă prea dramatică, din seria exagerărilor cu iz de Război Rece, dar mi-o asum: treaba făcută atunci, în noiembrie 1946, nu s-a des-făcut complet nici până în zilele noastre. S-ar putea să asistăm la desfacerea ei azi, iar asta nu în sensul inversării la loc a rezultatelor, ci în sensul revenirii la corectitudinea scrutinului.

Cu vorba spusă cândva de Elisabeta Rizea, la exact 70 de ani de când a început marea răstălmăcire, pare că începe să se „limpezească lumea”.

Nu știm încă, în primul rând pentru că arhivele au fost în majoritate distruse, în ce măsură rezultatul, cifrele propriu-zise din 1946 au fost inversate. Mulți istorici se bazează pe arhivele din cele trei județe care au supraviețuit distrugerii, Cluj, Someș și Turda și extrapolează credibil la nivelul întregii țări (Ion Bulei).

Alții se mărginesc să arate propaganda și teribila intimidare la care au fost supuși alegătorii, faptul că ziarele țărăniste și liberale au fost împiedicate să mai ajungă în teritoriu, faptul că arestările vechilor lideri și scoaterea în afara legii a partidelor istorice au urmat imediat, felul în care au fost împiedicați să voteze cei care făcuseră parte din personalul politic de dinainte de 23 august 1944, felul în care se vota „pe uzine, pe șantiere, în întreprinderi, pe unități militare” (Catherine Durandin).

Alții sunt mai categorici și vorbesc despre „alegerile parlamentare, falsificate grosolan de comuniști” (Ion Mamina). În fine, cărțulia la care eu am apelat de cele mai multe ori ca să verific date și fapte, a cărei ediție în engleză o am mereu la îndemână, „Romania during the Cold War. A short Chronology of Events, Institutions and Mentalities 1945-1989”, spune limpede: „19 November – the parlamentaries elections promised by the Allies, but not monitored by them, are blatantly rigged and falsified by the Groza government. Although the National Peasants-s Party won seventy per cent of the vote, the result was reversed in favour of the (pro-communist) Bloc of Democratic Parties.”

Este o carte semnată de Romulus Rusan, apărută în 2008 la Fundația Civică, în traducerea lui Alistair Ian Blyth și realizată în colaborare cu mai mulți istorici. Fără să fie o sursă citabilă la nivel științific, cartea semnată de Romulus Rusan, ca, de altfel, toată imensa muncă realizată de Fundația Civică, umple un gol istoric dureros și exersează în spațiul public românesc o asertivitate a faptului istoric mai importantă decât orice referință, menită să desfacă, încet dar sigur, incantația mincinoasă începută după 23 august 1944.

Trebuie să-i mulțumim în primul rând lui Romulus Rusan, din păcate recent decedat și, indiferent de rezultatul de azi, să ne amintim imensa muncă de limpezire pe care a realizat-o acest intelectual exemplar și cei din jurul lui.

Cu alte cuvinte, tot ce s-a legat cu mii de funii ale minciunii, intimidării, crimelor, ocupației militare etc., temeinic, atunci în 1946, cu ocazia unor alegeri mai mult decât dubioase, pare că se dezleagă acum, e un fel de răs-răstălmăcire, o negare la firul ierbii (procesului electoral) a tot ce s-a făcut atunci.

Toate elementele noi, legale, procedurale, de logistică sunt menite să ne asigure că așa va fi. Să repetăm: toate CNP-urile pot fi verificate în timp real, pe tabletă; intimidările, turismul electoral (nu neapărat votul multiplu, atenție, ci darea de mână de ajutor, plimbarea alegătorilor cu mașina primăriei etc.) sunt dacă nu imposibile, oricum greu de înfăptuit având în vedere prezența poliției și a observatorilor; vigilența oamenilor încurajată, de data aceasta, pentru prima dată, de către autorități (candidatul USR din Teleorman, arhitectul Șerban Marinescu dacă nu e ajutat de polițistul local, sună la 112), tot procesul de numărare a votului e înregistrat.

Mă gândesc cu mare plăcere la felul în care tabletele prezente în fiecare birou electoral vor înregistra, literalmente, conversația celor din birou în timp ce numără voturile. Am fost nevoită prin natura jobului de atunci să particip în trei astfel de mese electorale. Nimic nu mi-a displăcut mai mult din tot ce am avut de făcut profesional în perioada respectivă, dar azi aproape că mi-ar fi plăcut să fiu măcar observator în vreo secție, mai ales la momentul înregistrării.

Dacă în 2012, la Toledo, ar fi existat o astfel de tabletă, aș fi avut un material înregistrat prețios, cu un grup de susținători ai „lu domnu Dan (Diaconescu) răcnind și înjurând în afara secției și făcându-ne semne prin pereții de sticlă. Am numărat voturile la ușă, am mutat mesele, ca să ne vadă cum numărăm și să se liniștească, sub paza jandarmilor spanioli – a fost epic, a fost indescriptibil. Nici nu vreau să mă gândesc cum va fi fost trăit momentul prin vreun județ din Teleorman.

Singurul lucru care a rămas la fel de strâmb e propaganda și presa complet dereglementată din România, dar e ca și cum la alegerile din 1990 n-ar fi fost acolo, să dea o mână de ajutor, decât Răzvan Teodorescu și Televiziunea Română, plus ziarul Adevărul.

Dacă ar fi lipsit veriga de forță și intimidare în teritoriu, vechii activiști reactivați, poliția post-comunistă bine antrenată de noii tovarăși, altfel ar fi stat lucrurile. Ion Iliescu știe ceva și simte pericolul, dacă pentru prima dată după 1989 și-a depășit liniștea legendară și a spus, azi, după vot, cu cine a votat. Ba chiar a vorbit, ca o candidată la Miss Univers, despre „pace”.

Apelul la pace mai ales mi se pare semnul disperării, la pace apela și Lenin, în vara lui 1917, la pace au apelat de curând și trollii lui Trump când o prezentau pe Hillary pe picior de război. Dacă propaganda sălbatică de la Antene și RTV și toți cei afiliați a reușit să convingă populația, măcar ne putem resemna că a fost doar propagandă, că mai trebuie educat suveranul, dar nu că i s-a luat votul cu japca, cu amenințarea sau cu furtul.

Deci, să avem încredere și să ne bucurăm, orice ar fi, că asistăm la un scrutin corect. Istoria o să dovedească dacă intuiția mea e corectă și dacă, procedural, este primul scrutin absolut corect, transparent și ne-manipulat în nici un fel din ultimii 70 de ani.

2016 – Anul în care am trăit stupid

O să se confirme și România? Sau o să întoarcă în sfârșit roata pornită pe dos în urmă cu exact 70 de ani, pe 19 noiembrie 1946?

Unul dintre cei mai cunoscuți comentatori ai ziarului El Pais a publicat imediat după victoria lui Donald Trump un articol cu un titlu care va rămâne în istorie: „2016 – El año que vivimos estúpidamente”. El făcea acolo un rezumat al gesturilor stupide, de la Brexit la Trump, indicând ca motiv pentru toate aceste alegeri exact ceea ce e de indicat: imensa manipulare.

S-ar putea adăuga: minciuna propagată fără limite și fără constrângeri, la fel de atotputernică pe cât de atotputernică este unealta numită internet și folosirea ei fără nici una dintre regulile vechiului jurnalism. Cine caută alte explicații, cine crede că de vină e „prostia” unui anumit electorat, că de vină e Hilary cea lipsită de carismă sau nu știu ce măsuri nepopulare impuse de UE sau jugul corectitudinii politice, greșește prin parțialitate.

Nimic din toate astea, fie ele și probleme reale, n-ar fi înclinat balanța în asemenea hal. Ceea ce a înclinat și înclină balanța este minciuna. Minciuna pură, dură, fără sfârșit, minciuna unor politicieni, dar mai ales minciuna mass-media, minciuna ca o mâncare de fast-food servită constant, deja digerată, gratis și în cantități mai mult decât îndestulătoare la toată lumea.

Ca s-o refuzi, trebuie să fii un anumit soi de om, și ca să fii 24 din 24 acel soi de om, să nu-ți alunece piciorul sub gheață niciodată, să te ții tare, să nu accepți meniul gratis nici măcar când ești obosit, sictirit și fără chef, se cere un efort care frizează ne-omenescul.

Deci să nu ne mai mirăm atât. Lumea n-a înnebunit brusc, lumea e doar obosită și mințită cu o constanță de picătură chinezească la care chiar și cei mai puternici cedează.

Dacă azi, în România, PSD-ALDE, adică polul corupției, hoției, minciunii va câștiga, putem adăuga cu succes și România pe harta anului în care am trăit stupid (și am fost mințiți atotcuprinzător, global și cu o eficiență malefică nicicând egalată în istorie). Și după ce au trăit stupid englezii și americanii, că o fac românii, atât de tineri în ale democrației și atât de naivi și de lipsiți de experiență pe de-o parte și atât de deprimați de 50 de ani de minciună de stat, pe de altă parte, n-o să fie o mare surpriză.

Dar până la sfârșitul acestei zile, până la primele exit-poll-uri de la ora 21.00, încă ne mai putem permite luxul speranței. Să visăm, deci.

Luminița Marcu, asistent universitar la Facultatea de Litere din Universitatea Bucureşti, doctorat în filologie cu o lucrare despre presa culturală din comunismul românesc

Sursa: contributors.ro