FOTO // O fereastră spre Serbia cea atemporală

sursa: travel.descoperă.ro

Cu toate că au fost rău încercaţi de istorie, sârbii au reuşit să-şi protejeze exemplar rezervaţiile, parcurile naţionale şi monumentele istorice. Un astfel de exemplu strălucit este Parcul Naţional Fruska Gora, o adevărată gură de rai sârbesc, cu păduri, câmpii, sate tradiţionale şi mănăstiri străvechi.

Cuibul de partizani devenit rezervaţie a Naturii

Sârbii i-au spus dintotdeauna Fruska Gora de la cuvântul „fruski” cu care strămoşii lor i-au denumit pe francii care în Evul Mediu timpuriu făceau campanii militare în zonă. Maghiarii l-au numit Almus-hegy sau Arpataro, germanii Frankenweld, iar în documentele vremii acest ţinut de basm era trecut în latină sub numele de Alma Mons.

Teritoriul a fost locuit încă din Neolitic, iar înainte de cuceririle romane, aici stăpâneau celţii şi ilirii. În anul 31 după Hristos, romanii au cucerit zona şi au inclus-o în provincia Pannonia. În Evul Mediu pe aici s-au peregrinat quazii, hunii, gepizii, avarii, bulgarii, pecenegii, ungurii şi slavii. În secolul 11, când creştinismul era deja divizat între catolicism şi ortodoxie, ambele comunităţi aveau propriile biserici aici. Ulterior, în munţii care mărginesc câmpiile din Fruska Gora, cnejii sârbi au ridicat un spectaculos complex monahal.

În decursul timpului, aceste frumoase locuri au fost deţinute de huni, ostrogoţi, gepizi, lombarzi, bizantini, bulgari, croaţi, unguri, otomani, habsburgi, austro-ungari, statul slovenilor, sârbilor şi croaţilor, regatul yugoslav, Yugoslavia lui Tito, iar în prezent este inclus în graniţele Republicii Serbia. În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, zona a fost ocupată de Puterile Axei, iar Fruska Gora a devenit un centru important al rezistenţei locale organizată de celebrele grupări de partizani sârbi.

Zona Fruska Gora a fost declarată Parc Naţional încă din anul 1960 cu scopul de a oferi protecţie speciilor de plante şi animale de aici precum şi a conserva monumentele religioase şi culturale, alături de protejarea resurselor naturale şi a frumuseţii locurilor. Suprafaţa de protecţie integrală cuprinde 25 525 de hectare.

Practic, Fruska Gora este o mică şi îngustă formaţiune muntoasă, izolată în necuprinsul Câmpiei Pannoniei, străbătută de râuri de la nord la sud. Poziţionarea sa unică, istoria geologică şi condiţiile microclimatice pe care le oferă dezvoltării vieţii, o fac deosebit de importantă nu doar pentru turism, ci şi pentru cercetările ştiinţifice. Datorită depozitelor unice şi deosebit de bogate de fosile vegetale şi animale, Fruska Gora este numită deseori de geologi şi paleontologi „o fereastră deschisă în trecutul planetei”.

De fapt, principala caracteristică a zonei este reprezentată de prezenţa a numeroase specii rare şi chiar periclitate de plante şi de animale. Văile din Fruska Gora sunt acoperite de păşuni fertile şi câmpuri sălbatice, numeroase terenuri cultivate cu viţă-de-vie, iar de la altitudinea de peste 300 de metri se întâlnesc păduri bătrâne de foioase.

În rezervaţie se află şi un număr de 35 de mănăstiri ortodoxe celebre pe plan mondial pentru frumuseţea lor, arhitectura specifică zonei, frescele fabuloase, bibiliotecile care adăpostesc numeorase cărţi rare şi documente istorice şi comorile de artă religioasă.

În rezervaţie cresc peste 1 500 de specii de plante, unele dintre ele caracteristice mai degrabă celor mai înalţi munţi ai Serbiei decât zonei Fruska Gora.

Între acvile şi mănăstiri

Potrivit travel.descopera.ro, din punct de vedere al vegetaţiei, Fruska Gora reprezintă o zonă împădurită natural, cu tipuri variate de păduri din punct de vedere climatogen. Pădurile acoperă circa 90% din întreaga suprafaţă a Parcului Naţional şi prezintă o mare diversitate biologică.

Fauna de aici este şi ea deosebit de variată, dar populaţiile unor anumite specii s-au redus drastic în ultima sută de ani.

Există încă un număr mare de cerbi, mistreţi, vulpi şi alte specii valoroase de vânat. Aici s-au identificat un număr de 110 specii de păsări, între care se disting acvila de câmp, acvila pitică, ciocănitoarea neagră, barza neagră, corbul şi multe specii de paseriforme precum cinteze, piţigoi, silvii etc. Între mamifere se mai întâlnesc pisici sălbatice, bursuci, pârşi, veveriţe, şacali, nevăstuici, jderi şi unele specii rare de lilieci.

De un regim special de protecţie se bucură acvilele de câmp, specii periclitate la nivel mondial. Aici, ornitologii sârbi au identificat 4 perechi care cuibăresc în rezervaţie, alte zece perechi fiind descoprite în întreaga provincie a Voivodinei în care este inclus Parcul Naţional Fruska Gora. Turistul sosit aici se poate bucura nu numai de măreţia naturii intacte, dar şi de bogăţiile spirituale şi culturale întâlnite aproape la tot pasul.

Lavra marilor mănăstiri din Fruska Gora constă dintr-un grup unic de 35 de lăcaşuri de cult ridicate aici între secolele 15-18. Un număr de 15 dintre acestea au reuşit să supravieţuiască aproape intacte vitregiilor vremurilor, fiind incluse în programele de protecţie ale UNESCO.

Mănăstirile de aici sunt adevărate simboluri vii ale rezistenţei naţionale a sârbilor împotriva Imperiului Otoman. Tot ele sunt depozite vii ale unor relicve, icoane şi arhitecturi monumentale fără egal. Mănâstirile Krusedoi, Petkovica, Rakovac, Velika Remeta Dvisa, Novo Hopovo, Jazak, Mala Remeta, Grgeteg, Beocin, Privina Glava, Sisatovac, Kuvezedin şi Vrdinik-Ravanika nu doar că sunt familiare oricărui sârb, dar au ajuns renumite şi în rândul credincioşilor ortodocşi din alte ţări, inclusiv din România.

Conform legendelor locului, mănăstirile de aici au o vechime mult mai mare, încâ din secolul 12, fiind pe atunci nişte schituri din lemn pe locul cărora s-au ridicat clădirile care pot fi admirate şi astăzi. Tot complexul monahal din Fruska Gora este situat într-o zonă lungă de 50 de kilometri şi lată de 10 kilometri. De când au fost ridicate până în prezent, aceste mănăstiri au susţinut viaţa spirituală şi politică a poporului sârb. Locaşurile au fost ridicate în perioade istorice dificile, caracterizate de războaie şi invazii. Ele au devenit centre de cult ale dinastiei Brankovici, ultima dinastie de despoţi sârbi.

Mănăstirile subzistă astăzi din donaţiile credincioşilor sârbi, iar în prezent se execută lucrări de susţinere şi restaurare la unele dintre ele. Turiştii care ajung aici pot vedea cum mănăstirile Sisatovac, Novo Hopovo, Vrdnik-Ravanica, Beocin, Privina Glava şi Jazak poartă încă urmele exploziilor provocate de bombardamentele NATO asupra Serbiei.

Pentru o mai bună cunoaştere a regiunii, a tradiţiilor, culturii şi spiritualităţii de aici, autorităţile au amenajat exemplar un centru de informaţii pentru turişti, centru situat în apropiere de Iriski Venac, una dintre cele mai frumoase secţiuni ale parcului, chiar lângă monumentul consacrat eroilor din cel de-al Doilea Război Mondial. Centrul oferă toate informaţiile necesare, precum şi serviciu permanent de ghizi.