Nu sunteţi ordonaţi? Să nu vă fie RUŞINE de casa voastră!

Ruşinea este un sentiment copleşitor şi cât se poate de personal. Este senzaţia umilitoare că este ceva foarte în neregulă cu tine. Puţini dintre noi stăm să ne gândim cum a ajuns situaţia respectivă să ne creeze atâta ruşine. Ruşinea este o formă de control social, un construct pe care îl foloseau părinţii şi profesorii noştri pentru a ne ţine sub control. Cine mai poate să ducă până la capăt ce şi-a propus dacă se simte complet incompetent şi inadecvat?

E „gura lumii” cum îi zicea bunica mea, e acea frică indusă de ideea că dacă vede cineva cum eşti de adevăratelea, or să fugă cu toţii.

Există multe situaţii în jurul cărora societatea noastră construieşte, încă, ruşine. Una dintre ele, care pe mine mă chinuie foarte rău, este ruşinea construită în jurul felului în care îţi arată casa, în jurul ideii de curăţenie şi ordine.

Casa ar trebui să fie locul tău de confort, locul unde poţi fi tu însăţi/însuţi după o zi în care ai jucat multe roluri (mai aproape sau mai departe de tine). Ar trebui să fie construită în jurul a ceea ce ai tu nevoie şi nu în jurul „imaginii” care se vede din afară.

Îmi aduc aminte că atunci când eram copil aveam norocul să avem prieteni de familie cărora să le fie drag să apară la noi la uşă, din senin, neanunţaţi. Şi câteodată, în loc să se bucure, mama se stresa. Nu de intruziunea asupra timpului în familie, ci de felul în care arăta casa: jucăriile noastre erau întinse pe jos, pantofii nu erau aliniaţi la intrare, vasele de cu seara erau încă în chiuvetă etc. În loc să zică „Bine aţi venit, ne bucurăm să vă avem în viaţa noastră!”, spunea cumva „Cred că ar fi trebuit să fac un efort mai mare ca să vă merit”.

Cred sincer că ar trebui să ne bucurăm de oamenii care ne calcă pragul, fără să ne cerem scuze pentru felul în care arată casa noastră. Să avem încredere că vor vedea în ea lucrurile bune şi frumoase, care ne sunt şi nouă dragi, şi nu vin să „ne vâneze” sau să ne critice greşelile. Cred că dacă (totuşi) o fac este ceva în neregulă cu prietenia noastră şi nu cu propria-mi casă.

Cred sincer că ordinea ar trebui să ne ajute pe noi – nu anumite standarde impuse din afară. Îmi este tare drag de clienţii Casei Senine care vin la noi si spun „simt ca am putea funcţiona mai bine, dar nu ştim cum”. Simt multă empatie pentru clienţii Casei Senine care spun „îmi este ruşine cu casa mea, sunt dezordonat(ă), să rezolvăm asta!”

Capacitatea de a face ordine nu este înnăscută, aşa cum e culoarea ochilor. Este învăţată (în majoritatea cazurilor de la părinţii care te-au făcut să te simţi prost că nu eşti ordonat/ă). Prin urmare, este simplu pentru oricine să înveţe să fie ordonat. Să-ţi fie ruşine că nu ai învăţat să faci ordine este ca şi când te-ai simţi prost că nu ştii să lucrezi cu focul şi cu sticla, că nu ştii să tunzi, să conduci un tramvai sau să cânţi la pian.

1

Şi, sincer, ştiu că mentalităţile se schimbă foarte greu, dar faptul că stereotipurile despre ceea ce înseamnă să fii femeie în secolul XXI se mai referă - încă - la obligaţia de a te ocupa de treburile casei este de-a dreptul hazliu, atunci când nu este de-a dreptul revoltător. Această mentalitate este o rămăşiţă de pe timpurile în care universul femeii era casa din care ieşea doar pentru aprovizionare, iar treburile casei şi îngrijirea copiilor erau singurele lucruri din care femeia putea să obţină aprecierea societăţii.

Vă invit să vă uitaţi la casa voastră cu drag şi, ca în cazul oricărei alte relaţii din viaţa voastră, să descoperiţi lucrurile bune şi frumoase. Să o îndrăgiţi pentru defectele ei (şi nu „cu toate defectele ei”!). Nu are exact mobila pe care v-aţi fi dorit-o sau, deşi aţi încercat? Nicio plantă nu poate să supravieţuiască la voi în casă, deşi te-ai străduit? Nu îţi vine să strângi vasele înainte să pleci la serviciu? Sunt convinsă că ştiţi (şi) poveştile frumoase din spatele acestor „defecte”!

Sursa: life.ro