Nicolae Negru // Ion Druță, ideologul cu două patrii

Semne diacritice

Ion Druță a avut două patrii: una „mică”, intimă, pentru suflet, în care și-a dorit să fie înmormântat, unde se aflau și se află majoritatea cititorilor săi, și alta mare, aglomerată, pentru „масштаб”, pentru potențial politic, în care și-a asigurat afirmarea ca scriitor, bunăstarea materială și confortul existențial, în care s-a simțit și el în compania celor mari, la masa istoriei. Și acest patriotism cu două fețe, dicotomic, împărțit la două popoare cu interese geopolitice divergente, antagonice, și-a pus amprenta asupra scrierilor sale literare, publicistice, asupra discursurilor publice.

Druță a evitat să-și exprime direct, tranșant, cu suficientă claritate ideile sau atitudinile politice și geopolitice. Acestea erau doar schițate și strecurate cu prudență, cu ambiguitate, duplicitate și o oarecare viclenie, transmise prin tușe abia perceptibile, aplicate abil, doar sugerându-i cititorului sau ascultătorului concluziile pe care să le tragă ca și cum de sine stătător.

Fiindcă și-a atribuit două patrii incompatibile, orientate în direcții opuse, din punct de vedere geopolitic, Ion Druță, cel din perioada de până la 1994, pare diferit de cel ulterior, când a jucat un rol important în deriva temporară a lui Mircea Snegur spre moldovenism, dar diferența nu este atât de esență, cât de formă, conjuncturală. Încărcătura conformistă, prorusă și prosovietică din lucrările sale literare nu bătea atât de tare la ochi, deoarece era caracteristică multor colegi de-ai săi și era învelită atunci în steagul etnofiliei militante, menținându-se astfel vie flacăra rezistenței culturale, identitare, impulsionându-se, trebuie să recunoaștem, spiritul românesc din RSS Moldovenească, fapt care înfuria autoritățile locale „mai sovietice” decât cele unionale sovietice. Chiar dacă putem presupune că disidența lui Druță în raport cu autoritățile RSSM era cu voie de la Moscova, el a fost considerat de multă lume un ideolog și lider spiritual al intelectualității basarabene conștiente de românismul său într-o perioadă când lipsa liderilor se resimțea cu acuitate.

Un timp, Druță nu și-a trădat ostilitatea față de românism, ci, dimpotrivă sugera românitatea noastră - discursul scriitorului despre inevitabilitatea revenirii la alfabetul latin, ținut în cadrul congresului III al Uniunii Scriitorilor din RSS moldovenească, scrisoarea „Cine a stins lumina în România”, citită la Radio Europa Liberă, după ce l-a însoțit pe Gorbaciov la Malta, unde a avut loc întâlnirea președintelui sovietic cu președintele american George Bush, în 1989, sunt exemple elocvente în acest sens. Nu sunt singurele.

Cu toate astea, coborârea sa din „carul națiunii” și aderarea la tabăra foștilor nomenclaturiști și „agrarieni” antiromâni, conflictul cu intelectualitatea, cu colegii de la Uniunea Scriitorilor nu a surprins, paradoxal, aproape pe nimeni dintre cei care îl cunoșteau. Era un viraj în stilul său, organic, ce se întrevedea și în scrierile druțiene, dacă le citeai atent. Aliindu-se cu forțele politice antiromânești și antioccidentale, proruse, Druță și-a dat arama pe față ca agent de influență, de voie sau de nevoie, al patriei sale „mari”, căreia scriitorul, cu tot bagajul său de popularitate, i-a revenit prin moștenire de drept de la URSS.

De atunci, Ion Druță nu mai admite sinonimia moldovean/ român, spațiul „neamului nostru” se reduce brusc la teritoriul dintre Nistru și Prut, „Miorița” ne reprezintă doar pe noi, limba română poate fi numită oricum, inclusiv moldovenească din punctul său de vedere, intelectualii care s-au refugiat peste Prut de teama urgiei bolșevice devin „trădători”, iar ocupanții sunt cei care ne vin „în ajutor” după 1944, afirmă el. O confirmare în plus a aflării sale în serviciul „patriei mari” e pledoaria rușinoasă pentru fostul „lagăr socialist”: „După prăbușirea fostei Uniuni, trăim cu toţii, oricât ar părea de ciudat, un sentiment amar de singurătate. Singurătate individuală, singurătate naţională, singurătate statală, dacă vreţi. Din toate structurile fostului imperiu, cea mai dureroasă rămâne pierderea structurilor relaţiilor umane. (…) Oricare ar fi culoarea drapelelor noastre naţionale, cele şapte decenii de suferinţe au plămădit fostul lagăr socialist, de la Praga de Aur şi până la stâncoasele insule Kurile, într-o singură familie umană. Suferinţele leagă omenirea mai mult decât biruinţele, aşa că să nu ne lepădăm de ceea ce e al nostru”, se confesează Druță (vezi eseul Mariei Șleahtițchi „Publicistica lui Ion Druță sub semnul manipulării”, preluat de timpul.md, 3 septembrie 2020, publicat inițial de revista Contrafort, 2002). Ce tângă ambiguă, putinistă, după Gulag! Ce patimi fățarnice de „Russki mir”, pe care îl va proclama mai apoi Patriarhul Kirill.

Ion Druță poate fi considerat exponentul ideologic al forțelor antieuropene și antiunioniste care s-au sforțat să țină Republica Moldova, timp de treizeci de ani, aproape de Rusia și cât mai departe de România și Occident. Eforturile sale moldoveniste se înscriu în filosofia războiului hibrid al haosului, confuziei și destabilizării, dus de Rusia împotriva statului nostru. Eu personal aș ține doliu pentru scriitorul Ion Druță de până la 1991, victimă a ocupației, care a contribuit, chiar dacă nu intenționat, nu sincer, la rezistența românilor basarabeni și fisurarea imperiului sovietic, ale cărui scrieri au luminat un pic întunericul Gulagului, nu și pentru Ion Druță din ultimii 20 de ani, antiromân, instrument imperial, care, făcând paradă de creștinism și ortodoxie, nu a catadicsit să spună un cuvânt, nici măcar în testament, despre războiul „frățesc”, ruso-ucrainean, ortodox-ortodox, declanșat de Putin. Pe acest Ion Druță, a cărui patrie „mare” vrea să înghită cu orice preț patria lui „mică” și ne-ar bombarda, și ne-ar călca cu tancurile, nu pot să-l deplâng. Dar cum să-i separi pe unul de altul?

El recunoaște în testament, pentru satisfacția patriei „mici”, riscând să o supere pe cea „mare”, că a scris în limba română și poate că e sincer, în sfârșit. Să-i fie țărâna ușoară...