Donbas și mândria de a te simți eliberat

Zilele trecute, am citit o carte de memorii întitulată scurt, dar sugestiv, Donbas. E un titlu care te duce imediat cu gândul la războiul ruso-ucrainean „hibrid” din estul Ucrainei, dar nu despre Donbasul de azi e vorba, ci despre cel de după 1945, văzut de un elev român de origine sășească, Pfaff Hermann, care semnează cu pseudonimul Jacques Săndulescu.

În ianuarie 1945, Pfaff este arestat în drum spre școală, închis, împreună cu mulți alți tineri și tinere, într-un cinematograf din Brașov, ca apoi să fie cu toții încărcați în vagoane de marfă și transportați în URSS, la minele din Donbas, unde vor lucra la extracția de cărbune, sub falsa acoperire de „prizonieri” de război. Nu împlinise 17 ani.

Elevul Pfaff Hermann este victima unei fărădelegi mai puțin cunoscute, trecute cu vederea de cronicarii Armatei Sovietice „eliberatoare”: arestarea civililor din România și trimiterea lor la muncă forțată în Uniunea Sovietică. „Poporul sovietic” nu trebuia să știe că URSS proceda exact ca Germania fascistă. Unii nu vor să știe despre aceasta nici azi.

Puțin mai târziu, la câteva săptămâni, și sora lui mai mare, Edith, va fi arestată în stradă și trimisă în același Donbas. Ea va munci în mina Makeyevka, la 50 de kilometri depărtare de fratele ei, fără să știe unul de altul, unde va muri, ca și marea majoritate a „prizonierilor”, de frig, epuizare fizică și inaniție. Pfaff, căruia rușii îi spun „Vania”, va fi unul dintre puținii care va supraviețui în mod miraculos, datorită puterii fizice extraordinare, caracterului și flexibil, și tenace, dar poate și faptului că era simpatizat de șeful său direct, pentru că lucra cât doi muncitori ruși.

În cea de-a treia iarnă, era cât pe ce să-și piardă viața într-un accident minier, îngropat de viu, a fost transportat într-un spital din Rovenki, de unde reușește să evadeze într-un mod incredibil, având picioarele tumefiate, bandajate, ascunzându-se într-un vagon de cărbune și, după multe peripeții, ajutat de diferiți oameni - ruși, polonezi, nemți, care și-au riscat viața pentru el, - ajunge în Germania.

A fost îndrumat în așa fel încât să evite sectorul controlat de Armata Sovietică. Însănătoșindu-se, migrează în Canada, ca în cele din urmă să se stabilească în SUA. A fost muncitor la construcția căii ferate „în sălbătăcia din nordul ținutului Onatario, din Canada”, boxer profesionist la categoria grea în Montreal, Toronto și Chicago, translator în Armata Americană din Europa, apoi translator ONU, student la litere și filozofie la Sorbona, salvamar, chelner, actor… A început să scrie istoria evadării sale din URSS după ce a văzut filmul lui Steve McQueen The Great Escape, gândindu-se că povestea sa e la fel de bună. Cartea a apărut în 2000, iar în 2013 a fost reeditată postum. În 2016 este publicată și în România, la Editura Nemira, traducerea românească aparținând Mihaelei Albu și lui Michael Petrescu, cu prefața semnată de Annie Gottlieb, soția lui Pfaff Hermann.

Cartea are un efect catartic, chiar dacă suferințele suportate de Pfaff Herman ne pot părea asemănătoare în multe privințe cu cele descrise de unii supraviețuitori ai Gulagului. Relatarea nu e în alb și negru, autorul își propune să fie „lucid”, să nu se lase copleșit de sentimente, are calitatea de a observa nuanțele, relațiile sale cu colegii de suferință, cu localnicii, șefii și gardienii sunt ale unui om înțelept, care nu condamnă lumea, ci încearcă să o înțeleagă, o compătimește.

De aceea, umilința și alte acțiuni degradante la care este supus nu-l afectează, nu-i întinează sufletul, povestindu-le ca pe niște „întâmplări” banale, niște fapte diverse. Iată un pasaj memorabil, pe care îl dedic celor care se lasă copleșiți de sentimentul „mândriei”, care se simt „eliberați” de soldații ruși în această zi de 9 mai: „La o oprire, în prima săptămână, ni s-a dat pentru o jumătate de oră o secure și ni s-a permis să facem o gaură în dușumea, lângă ușă. În loc ca oamenii să-și facă nevoile pe fereastră punându-și șezutul în afară, în timp ce alți doi țineau o pătură pentru intimitate, acum putem folosi gaura la adăpostul păturii. Urinatul nu era o problemă pentru bărbați, fiindcă ușa glisantă avea o crăpătură mare în ea. Când o femeie sau o fată avea nevoie să urineze, pătura trebuia să fie ținută din nou”.

Text de Paul Borzac

PS: Pe mine personal, cartea lui Jackues Săndulescu m-a interesat și din alt punct de vedere. Donbasul a jucat un rol important în viața mea. Acolo au muncit, de nevoie, mulți basarabeni. Mama îmi povestea că, în 1945, fiind o tânără nemăritată, existând pericolul să fie trimisă la minele din Donbas, prin filiera FZO (Fabricino-Zavodskoe Obucenie), a acceptat propunerea de căsătorie a unui flăcău, pe care îl respinsese până atunci. Era viitorul meu tată. Nu e greșit să se spună că apariția mea pe lume e și o consecință a fricii mamei mele față de Donbas.