Nicolae Enciu // „Nici pace, nici război”: 80 de ani de la semnarea Convenției de armistițiu între România și Națiunile Unite

Prin Convenția de armistițiu între România și Națiunile Unite, semnată în noaptea de 12 spre 13 septembrie 1944, România era plasată în zona de dominație sovietică, iar Basarabia, nordul Bucovinei și ținutul Herța – trecute în componența URSS fără negocieri

În urmă cu 80 de ani, în seara memorabilei zile de 23 august 1944, Regele Mihai I citea la radio cunoscuta Proclamație către țară, prin care anunța că România părăsea alianța cu Germania nazistă și se alătura Națiunilor Unite în cel de-al Doilea Război Mondial. Arăta, totodată, considerentele ce l-au determinat să decidă ieșirea României din alianța cu puterile Axei, exprimându-și convingerea că, procedând cel mai bine, poporul îl va urma spre restabilirea suveranității țării.

„Națiunile Unite ne-au garantat independența țării”

„Dictatura a luat sfârșit, și cu ea încetează toate asupririle”, preciza regele Mihai: „Noul guvern înseamnă începutul unei ere noi în care drepturile și libertățile tuturor cetățenilor sunt garantate și vor fi respectate”. Și, luând drept adevărate asigurările oficiale sovietice, regele adăuga: „România a acceptat armistițiul oferit de Uniunea Sovietică, Marea Britanie și Statele Unite ale Americii. Din acest moment încetează orice act de ostilitate împotriva armatei sovietice, precum și starea de război cu Marea Britanie și Statele Unite. Primiți pe soldații acestor armate cu încredere. Națiunile Unite ne-au garantat independența țării și neamestecul în treburile noastre interne. Ele au recunoscut nedreptatea Dictatului de la Viena, prin care Transilvania ne-a fost răpită”.

Văzut de la o distanță de opt decenii, actul temerar al suveranului României, atunci în vârstă de 23 de ani, a condus la prăbușirea întregului angrenaj al Wehrmacht-ului în sud-estul Europei, obligându-l în scurt timp să evacueze Bulgaria, apoi în următoarele circa opt săptămâni, Grecia (inclusiv Creta și celelalte insule din Egeea), Macedonia, Albania, Serbia și o parte din Bosnia.

Pe plan politic intern, noul guvern român condus de generalul Constantin Sănătescu, ce se bucura nu numai de sprijinul regelui Mihai I, ci și de cel al principalelor partide politice, a acționat chiar din primele zile în direcția revenirii la principiile monarhiei parlamentare constituționale. Drept dovadă a conceptelor și valorilor fundamentale pe care urma să evolueze viața politică din România în toamna anului 1944 servește înaltul decret regal din 31 august, care prevedea revenirea la exercitarea puterilor statului conform regulilor așezate în Constituția din 29 martie 1923 și anume: guvern reprezentativ, un sistem politic bazat pe mai multe partide și alegeri libere; separarea puterilor în stat, proprietate individuală, ca temei al vieții sociale și politice; drepturile cetățenești: drepturi politice, libertate individuală, de conștiință, de opinie, religioasă, inviolabilitatea domiciliului, secretul corespondenței, libertatea presei, de asociere, de întrunire ș.a.

URSS impune regim comunist la București

Așa cum au demonstrat evenimentele imediat următoare, prezența Armatei Roșii a fost factorul decisiv care a impus României o altă evoluție, plasând-o nemijlocit sub tutela Moscovei.

Intenția aducerii la putere a unor regimuri comuniste în toate țările est-europene unde înaintase Armata Roșie a fost mărturisită chiar de Iosif V. Stalin, într-o convorbire cu unul din liderii comuniști iugoslavi, Milovan Djilas, în aprilie 1943: „În războiul acesta nu este la fel ca în cel trecut, ci cel care ocupă un teritoriu își impune și sistemul său social. Fiecare își impune sistemul său acolo unde ajunge armata sa. Altfel nici nu poate fi”.

De fapt, bazat pe evoluția favorabilă a evenimentelor militare, Stalin și-a făcut cunoscute Aliaților intențiile de a se ajunge la o împărțire a Europei în zone de influență rusească încă din 1942, președintele american comportându-se, în principiu, favorabil pretențiilor Moscovei. Roosevelt afirma, bunăoară, că pentru el era firesc „ca țările europene să sufere transformări profunde, ca să se adapteze Rusiei”.

O opinie similară era împărtășită inclusiv de premierul britanic W. Churchill, despre care se știe că era un pragmatic fără scrupule, admițând un eventual aranjament ce privea, inițial, cedarea lui Stalin a României și Bulgariei, în schimbul Greciei. În orice caz, cert este că, încă din noiembrie 1943, guvernul britanic se plasase pe poziția că „nu va lua în considerație niciun fel de propuneri din partea României, dacă nu vor fi adresate și guvernelor SUA și Uniunii Sovietice și până nu vor avea forma unei sugestii pentru semnarea unei capitulări necondiționate în fața celor trei aliați principali”.

La 25 august 1944, la 36 de ore după schimbarea regimului de la București, Comisarul Poporului pentru Afaceri Externe de la Moscova, V.M. Molotov, a dat următorul comunicat: „Înaltul Comandament Sovietic este de părere că, în cazul când armatele române încetează acțiunile militare împotriva Armatei Roșii și se alătură, umăr la umăr, Armatei Roșii în războiul de eliberare, atunci Armata Roșie nu va dezarma trupele române, le va lăsa să-și păstreze armele și le va ajuta deplin să-și îndeplinească această demnă misiune”.

Comunicatul lui Molotov, la fel ca multe alte acțiuni ale Moscovei, s-a dovedit o înșelătorie ordinară, o promisiune încălcată chiar în aceeași zi. Având certitudinea acceptării tacite a SUA și Marii Britanii, pe măsura înaintării ei, Armata Roșie a ignorat cu desăvârșire schimbarea intervenită în orientarea României, dezarmând și capturând unitățile române din Moldova, numărul celor căzuți în captivitate ridicându-se la aproximativ 140 000 de oameni. În plus, sub pretextul că, din punct de vedere juridic, România se afla încă în stare de război cu URSS, trupele sovietice au mai confiscat, până la 12 septembrie, circa 150 000 de arme individuale, circa 80 000 de mitraliere și 800 de tunuri.

O imagine aproximativă a comportamentului Armatei Roșii pe teritoriul României rezultă din stenograma ședinței Consiliului de Miniștri din 17 septembrie 1944, în care s-au discutat abuzurile, jafurile făcute de armata sovietică în România și faptul că Guvernul român nu putea trece la aplicarea Convenției de Armistițiu din cauza lipsei de colaborare din partea Comandamentului armatei sovietice. Iată un fragment din acea stenogramă:

„- Dl general adj. D. Dămăceanu, subsecretar de stat la Ministerul Afacerilor Interne: De cinci zile Guvernul român vrea să aplice armistițiul și n-o poate face din cauză că n-a putut lua contact cu Comandamentul sovietic.

- Dl general A. Aldea, ministrul Afacerilor Interne: În Capitală unii oameni sunt evacuați din casele lor, după cum în provincie sunt evacuate sate întregi, în care se instalează apoi trupe rusești. Mai este și o altă latură: în diferite porturi lucrătorii sunt scoși ca să încarce șlepuri, care sunt apoi trimise în josul Dunării, spre Basarabia. Lucrătorii, după ce lucrează, nu sunt plătiți. Când s-a protestat, s-a răspuns că aceasta este treaba statului român. La Tulcea, Comandamentul rusesc a cerut oameni și lemnărie, pentru a construi o serie de drumuri așternute cu scânduri. Pretențiile acestea depășesc posibilitățile de lucru de acolo.

- Dl general C. Eftimiu, ministrul Lucrărilor Publice: La telefoane, rușii au luat absolut toate firele. Nu mai avem absolut niciun fir cu care să vorbim cu frontul sau cu provincia. Toate le-au băgat într-o centrală rusească și le folosesc într-un chip foarte rudimentar. Dacă ne-ar fi lăsat pe noi să organizăm acest lucru, le-am fi putut oferi mai multe posibilități de convorbiri. Le-am arătat că aceasta este interesul lor și al conducerii războiului. Astăzi, din această cauză, nu există niciun fel de posibilitate de convorbire cu toată țara.

- Dl general A. Aldea, ministrul Afacerilor Interne: Ceea ce este foarte îngrijorător sunt aceste rechiziții făcute până la sânge, care creează o stare de nesiguranță. Sunt comune care din 400 de cai au rămas cu 4 cai. Aceasta duce la imposibilitatea de a face arăturile și însămânțările. Țăranii au ajuns să se ducă cu câte un sac de porumb la spinare până la moară, să-l macine și să se întoarcă tot așa înapoi”.

Jafuri și violuri comise de sovieticii „eliberatori”

Așa cum pe bună dreptate apreciază acad. Florin Constantiniu, jafurile și violurile comise de soldații sovietici „eliberatori” evocau, mai degrabă, o năvălire a barbarilor, decât străbaterea teritoriului național de către noii aliați. Argumentul forte al comportamentului inuman al Comandamentului sovietic consta în faptul că armistițiul nu fusese încă semnat. Acesta avea să fie semnat abia la 12 septembrie 1944, timp în care România s-a aflat într-o dificultate mai mult decât umilitoare – să lupte cu toate forțele împotriva unui cotropitor și să fie, în același timp, ocupată și jefuită până la secătuire de către un alt cotropitor, de același tip, militarist, stalinist și comunist-totalitarist.

Proiectul unui armistițiu, întocmit de oficialitățile sovietice, a fost comunicat guvernelor american și britanic la 31 august, din care rezulta foarte clar că Uniunea Sovietică trata România ca pe o țară cucerită. La insistențele americane și britanice, Molotov a consimțit la crearea unei Comisii Aliate de Control pentru România, care să cuprindă și reprezentanți ai Statelor Unite și Marii Britanii, dar a afirmat clar că Înaltul Comandament Sovietic își va rezerva toate hotărârile importante referitoare la România.

Pentru semnarea armistițiului și în speranța moderării unor condiții, o delegație română condusă de Lucrețiu Pătrășcanu s-a deplasat la Moscova, primind proiectul acestuia la 10 septembrie. S-a manifestat aceeași credință – dovedită falsă și iluzorie – din timpul Primului Război Mondial, când se crezuse că prezența unui conservator filogerman – Alexandru Marghiloman – în fruntea guvernului ar fi putut atenua, cel puțin, rigorile clauzelor tratatului de pace. La fel și în 1944, s-a sperat că, încredințând conducerea delegației unui comunist, Moscova s-ar fi arătat mai conciliantă. Delegația condusă de Lucrețiu Pătrășcanu a făcut, într-adevăr, eforturi considerabile, dorind, în special, ca României să i se recunoască statutul de co-beligeranță în războiul împotriva Germaniei, să se stabilească termene exacte pentru perioada ocupației sovietice, iar autorităților române să li se acorde mai multă libertate în administrația internă, în special în probleme de siguranță și poliție, și să se obțină angajamentul Aliaților ca întreaga Transilvanie să revină la România.

Așa cum menționa istoricul american Keith Hitchins, delegația română părăsise Moscova cu sentimentul că, având în vedere situația de ansamblu, țara lor scăpase relativ ușor. Alta însă era opinia liderilor partidelor de opoziție, inclusiv a ambasadorului american la Moscova, Averell Harriman, care nu aveau nicio îndoială că armistițiul dăduse Uniunii Sovietice control politic și economic total asupra României, cel puțin până la încheierea tratatului de pace final.

Molotov: „Acest lucru nu se poate discuta”

Convenția de Armistițiu semnată la Moscova în noaptea de 12 spre 13 septembrie 1944 a cuprins, în principal, condițiile detaliate prezentate în timpul negocierilor de la Cairo (12 aprilie 1944), consemnând nu doar încetarea stării de război între Națiunile Unite și România, ci stabilind și coordonate precise pe care trebuia să evolueze în continuare societatea românească. În fapt, Convenția de Armistițiu a consemnat într-un act de drept internațional acordul dintre cele trei mari puteri privind împărțirea sferelor de influență, cu referire expresă la România, care era plasată în zona de dominație sovietică.

Prin Convenția de Armistițiu de la Moscova din 12-13 septembrie 1944 s-a impus statului român să recunoască intrarea în componența Uniunii Sovietice a Basarabiei, nordului Bucovinei și a teritoriului Herța, printr-o formulare ce n-a fost negociată. Astfel, textul propus de sovietici era următorul: „Se stabilește frontiera de stat între Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste și România, stabilită prin convenția sovieto-română din 28 iunie 1940” (art. 4). Acest articol s-a prezentat în ședința din 11 septembrie 1944, când șeful delegației sovietice, V.M. Molotov, a declarat: „Acest lucru nu se poate discuta. A fost primită de la început și stă la baza armistițiului. Trecem la art. 5”.

Realitatea istorică probează că în acea zi nu a existat nicio convenție româno-sovietică, ci o a doua notă ultimativă a guvernului de la Moscova, urmată de ocuparea Basarabiei de către Armata Roșie. Știind că Charta Atlanticului (14 august 1941) nu admitea „nicio schimbare teritorială, care nu se va afla în acord cu dorința exprimată liber de către popoarele cointeresate”, precum și că afirma „dreptul tuturor popoarelor de a-și alege forma de guvernământ pe care și-o doresc”, delegația sovietică a inclus în textul Convenției de Armistițiu un fals, prin urmare, raportat la principiile dreptului internațional, conținutul articolului 4 al Convenției de Armistițiu se constituia într-un dol – o eroare provocată intenționat de co-contractant, datorită căreia partenerul este de acord cu încheierea actului.

România, trecută sub o adevărată ocupație sovietică

În pofida scurgerii timpului, momentul 23 august 1944 și Convenția de armistițiu de la Moscova din 12-13 septembrie care i-a urmat, continuă să rămână cele mai discutate și controversate evenimente istorice din epoca modernă și contemporană a românilor, perspectivele de abordare fiind nu numai diferite, ci și, de cele mai multe ori, contradictorii. Așa cum probează documentele de dată recentă puse în circuitul științific, după 23 august 1944, România a trecut sub o adevărată ocupație sovietică, în conformitate cu înțelegerile dintre Marile Puteri învingătoare în cel de-al Doilea Război Mondial. Acțiunile guvernului sovietic au avut drept obiectiv secătuirea economiei naționale a României, instalarea unui regim obedient Moscovei, distrugerea vechii elite politice, arestarea a zeci de mii de „dușmani de clasă”, pentru edificarea unei „noi” societăți după modelul stalinist.

Un atare regim a devenit un fapt împlinit prin patru lovituri de forță și anume:

- 6 martie 1945: În urma unor „negocieri” dure purtate cu reprezentanții forțelor democrate, A.I. Vâșinski impune un guvern condus de dr. Petru Groza – o adevărată lovitură de stat care a deschis calea regimului comunist în România postbelică.

- 19 noiembrie 1946: Au loc, într-o atmosferă tensionată, primele „alegeri” parlamentare postbelice, care au fost falsificate, Ministerul Justiției dând câștig de cauză Blocului Partidelor Democrate (71,80 %).

- Iulie – noiembrie 1947: Procesul conducătorilor Partidului Național-Țărănesc, condamnarea liderilor acestuia, desființarea și interzicerea oricărei opoziții politice.

- 30 decembrie 1947: La Palatul Elisabeta din București, în urma unei audiențe acordate lui Petru Groza și Gh. Gheorghiu-Dej, Regele Mihai I este forțat să semneze actul de abdicare. În aceeași zi, Adunarea Deputaților proclamă Republica Populară Română, abrogă Constituția din 1923 și alege un Prezidiu provizoriu al Republicii.

Text semnat pentru Ziarul NAȚIONAL de Nicolae Enciu, doctor habilitat în istorie, cercetător științific principal la Institutul de Istorie al Universității de Stat din Moldova