Neurocercetătorii dezvăluie secretele uitării: de ce creierul nostru păstrează amintiri utile și le uită pe cele irelevante

Studiile recente au dezvăluit noi informații despre mecanismele neuro-biologice care stau la baza așa-numitei "uitări". Aceste cercetări ar putea oferi soluții pentru tratarea formelor patologice de uitare, precum și o mai bună înțelegere a felului cum creierul procesează informațiile.

Cu progrese în inteligența artificială, care poate memora infinit, devin evidente capacitățile creierului uman de a învăța, aminti și, adesea cu folos, uita. Uitatul selectiv ne protejează de copleșirea cu informații irelevante.

Neurocercetătorii canadieni Mitchell de Snoo și Paul Frankland au publicat o analiză a modului în care neuronii, elementele de bază ale sistemului nervos, își întăresc conexiunile în stări de activare, ceea ce duce la formarea unor ansambluri neuronale asociate cu amintiri specifice, denumite engrame.

Cu peste 85 de miliarde de neuroni în creier, organizați în rețele complexe de sinapse, acest sistem susține atât învățarea, cât și uitarea. Înțelegerea acestor procese este crucială pentru cercetările privind afecțiuni precum boala Alzheimer.

Odată formată, o engramă ar trebui să faciliteze recuperarea amintirilor, fie spontan, fie la întâlnirea cu stimuli specifici. Totuși, fenomenul de uitare poate împiedica acest proces.

Conform cercetătorilor, uitarea poate fi definită ca imposibilitatea amintirii unei informații odată accesibile. La indivizii sănătoși, aceasta este o neplăcere minoră, dar în condiții patologice, nivelul sever de uitare, cum este în Alzheimer, poate afecta profund calitatea vieții.

Din perspectivă neuro-biologică, uitarea poate să apară fie din cauza dispariției engramului, fie a disfuncționalității sistemului care îl accesează. Experimentele pe șoareci sugerează că, deși unele amintiri pot părea inaccesibile, ele persistă la un nivel latent, fiind reactivabile prin stimulare luminosă.

I se poate întâmpla oricui să știe că o amintire există, dar să nu o poată accesa. Fenomenul de „uitare pe moment” explică această contradicție.

Elemente uzuale ale vieții zilnice sunt de obicei ușor de reținut pe termen scurt, dar uitate rapid, cu excepția cazului în care sunt legate de evenimente semnificative. Totuși, și aceste amintiri considerate nesemnificative pot fi recuperate ulterior, datorită aceleiași reconectări neuronale observate în experimente si pe șoareci.

Amintirile bine stabilite în memorie pe termen lung pot, de asemenea, să se estompeze dacă neuronii specifici sau conexiunile lor sunt afectate. Studiul acestor procese este important nu doar pentru îmbunătățirea cunoștințelor, ci și pentru dezvoltarea terapiei pentru tulburările mintale cu probleme de memorie.

În tulburarea de stres post-traumatic, de exemplu, simptomele sunt în mod frecvent legate de reamintirea excesivă a evenimentului traumatic. A interveni asupra acestui surplus memorativ ar putea alina anxietatea și ajuta la gestionarea traumei. În formele de demență, cunoașterea detaliată a mecanismelor uitării ar putea contribui la dezvoltarea unor terapii care frânează sau opresc deteriorarea cognitivă.

Memoria pe termen lung, teoretic nelimitată, este parțial rezultatul înregistrării și păstrării amintirilor pe termen scurt, afectate de sosirea constantă a noilor informații.

Acest tip de memorie înglobează mai multe categorii: memoria episodică, pentru evenimente situabile în timp și spațiu; memoria semantică, care include cunoștințe generale despre lume, și memoria autobiografică, care leagă date personale importante de identitatea individuală.

Memoria non-declarativă, cum este memoria procedurală, rezistă bine la degradare de-a lungul anilor. În contrast, capacitatea de a naviga eficient în viitor depinde de abilitatea creierului de a ajusta selectiv gradul de amintire și uitare.

Navigarea eficientă în lume se bazează pe menținerea continuă a ceea ce este crucial la un moment dat, permițând uitarea a ceea ce nu mai este necesar. În concluzie, uitarea activă și selectivă este esențială pentru o bună funcționare mentală.

Pe lângă memoriile individuale, și monumentele colective reflectă felul în care societatea își amintește evenimentele tragice sau triumfale. Fiecare formă de memorie – atât la nivel individual, cât și colectiv – contribuie la construcția identității.