Nefericirea de a-ți căuta mereu fericirea

Se spune că un discipol Zen care a atins starea de iluminare ar fi fost întrebat de ceilalți „Cum e? Cum te simți acum?”. „La fel de mizerabil”, ar fi răspuns acesta.

Răspuns care mi se pare nu o dată, ci de două ori corect. Prima dată, fiindcă e validat de milenii, de tradiția religioasă. Religia, indiferent că vorbim de budism sau de creștinism, ne învață că fericirea, așa cum o căutăm noi azi în varianta ei pământească, nu are mai nimic de-a face cu desăvârșirea spirituală.

Ne naștem și pierim în durere, iar suferința ne însoțește în toată scurta noastră existență. Asta e natura vieții, ca suferința să fie o constantă, iar fericirea mai degrabă un accident.

Răspunsul discipolului mi s-a părut și a doua oară corect, fiindcă am avut nenorocul să-l validez prin propria experiență. Nu demult m-am pricopsit cu o criză de sciatică. Pentru cei care nu știu despre ce e vorba – și le doresc din toată inima să nu afle vreodată pe propria piele – s-a manifestat în cazul meu ca o durere, de la spate până spre vârful degetelor piciorului. Timp de trei săptămâni, cu toată medicația, sciatica asta mi-a stricat și zilele și nopțile.

Mi-am mobilizat tot antrenamentul mindfulness pentru a-mi gestiona durerea, mi-am încordat tot Zenul din mine fără vreun rezultat notabil. Da, poate că am reușit să nu-mi vărs nervii pe cei din jur, dar cam atât. Am eșuat nu din cauza „insuficientei pregătiri spirituale” așa cum probabil că le-ar plăcea unor „guru” să afirme, ci pentru că, așa cum ne arată psihologii, există trei tipuri de suferință cu care nu ne putem acomoda niciodată: cea cauzată de durerea fizică, de zgomot și de depresie.

Ce e clar e că durerea și privarea de somn m-au adus într-o stare pe care am putea-o caracteriza fără să greșim prea mult drept… nefericire. Și, așa cum mai mult bolnavul decât omul sănătos se preocupă de sănătate, tot așa și nefericitul de mine am început să reflectez asupra a ceea ce-mi lipsea, și anume fericirea.

Am început prin a mă întreba cu obidă de ce sciatica poate să dureze ore în șir, iar orgasmul nu? Așa am realizat, pe de o parte, cât de prost suntem „echipați” pentru plăcere, și de cealaltă parte, cu ce capacitate de a suferi ne-a înzestrat natura.

Dar ce e fericirea?

Că poate dau vreodată peste ea și nu știu s-o apreciez cum se cuvine. Dat fiind că religia nu e preocupată de problema fericirii pământești, mi-am îndreptat ochii spre știință. Din păcate, definițiile pe care le-am găsit aici sunt la fel de vagi ca și cele date conceptului de „sănătate”. Mi s-a părut că acestea depind mai mult de cel care o definește, decât de vreo realitate fizică sau psihică măsurabilă.

Apoi am văzut că nu putem corela fericirea cu condițiile exterioare. Banii, familia sau cariera sunt în egală măsură surse de satisfacție, ca și de stres. Fericirea pare a ține mai degrabă de modul comprehensiv în care ne percepem în raport cu lumea, în particular de succesele și eșecurile noastre din trecut, de starea de moment și de speranțele și grijile pe care ni le facem în legătură cu viitorul.

Vi se pare cumva că fericirea ar corespunde unei viziuni coerente și stabile, asupra căreia să putem avea vreun control conștient?

Nu e deloc așa. E cam la fel ca în bancul ăla: „Cum era, tataie, pe vremea lu’ Ceaușescu?” „Ohoo, era mult mai bine.. eram și io mai tânăr, aveam și-o gagică…” Iată cum ceea ce „tataie” experimenta în tinerețe ca o perioadă plină de restricții se poate transforma în amintirea unei perioade fericite. Ca și poveștile din armată.

Și nu doar perisabilitatea memoriei ne afectează percepția fericirii. Aceasta este puternic influențată de niște factori de care nu avem habar! S-a făcut următorul experiment: participanților la un sondaj de evaluare a stării de fericire li s-a cerut ca mai întâi să-și facă propria copie a chestionarului de evaluare, iar abia apoi să-l completeze. Era un pretext prin care, în mod aleator, unora dintre subiecți li s-a pus o bancnotă pe care să o găsească în copiator „din întâmplare”. Ei bine, cei care au găsit și luat banii au înregistrat valori mai mari ale punctajului de „fericire”. Rezultatul studiului este atât de evident, încât nici nu mai avem nevoie să îi citim interpretarea.

De ce mai căutăm atunci zi de zi fericirea, în ciuda atât a logicii, cât și a mesajului religios? Dacă nu știm ce este ea și cum se atinge, în mod sigur vom fi nemulțumiți cu orice vom găsi, nu? Și o vom tot căuta în continuare. Ei bine, o căutăm fiindcă ne-o promit, cu reclame meșteșugite, zeii societății de consum. O societate în care trăim din credite, adică cheltuind azi din ceea ce credem că vom câștiga mâine.

Ce e de făcut? Dacă privim căutarea fericirii ca pe o goană nesfârșită într-o roată de hamster, soluția ar fi să încetinim intenționat. Că de evadat, nu văd cum ar fi fezabil. Nu putem călători înainte sau înapoi în timp și nici nu cred că am vrea să trăim într-o societate alta decât cea de consum.

Cum încetinim? Nu știu, depinde de fiecare. Deși nu cred în sfaturile de viață, cred că îți pot da totuși o indicație prin următorul experiment filozofic: să presupunem că ar exista o „mașină a fericirii” capabilă să îți inducă pe cale chimică toate plăcerile la care poate visa cineva, care poate împlini absolut orice fantezie și te poate purta la limitele oricărei satisfacții imaginabile.

Ai accepta să-ți scot creierul și să-l conectezi la acest aparat?

Și dacă da, crezi că ai fi cu adevărat fericit?

Poate, doar la început, până când vei realiza că nu-ți poți împărtăși extazul cu nimeni. Că nu e nici o bucurie să călătorești singur prin paradis. Și mai ales că nu poți face pe nimeni fericit. Atunci va fi momentul în care, poate, vei regreta chiar și nefericirea în care trăiești acum.

Sursa: paginadepsihologie.ro