Mihai Gribincea: Trupele ruse de ocupație din Republica Moldova și necesitatea derusificării terminologiei

Recentele atacuri ale lui Vladimir Putin și ale altor oficiali ruși la adresa doamnei Maia Sandu, noul președinte ales al Republicii Moldova, care a reiterat necesitatea retragerii trupelor ruse de ocupație din regiunea transnistreană, impune imperios o abordare nouă a problemei prezenței militare ruse pe teritoriul nostru.

Aceasta abordare este necesară nu doar pentru că în fruntea Republicii Moldova vine un nou președinte, care vede altfel decât predecesorul său interesele și politica noastră externă, dar și pentru că în ultimii ani coloana a 5-a a Rusiei, în frunte cu Igor Dodon, s-a consolidat, iar la Tiraspol se aud din nou voci despre „necesitatea sporirii numărului trupelor ruse „de pacificare” în Transnistria.

Schimbarea politicii Chișinăului față de problematica prezenței trupelor ruse de ocupație pe teritoriul Republicii Moldova trebuie să înceapă, în opinia noastră, cu derusificarea terminologiei utilizată până în prezent atât la Chișinău, cât și la Moscova. Autorul acestor rânduri a vorbit despre acest lucru și cu alte ocazii, dar, din păcate, observațiile și sugestiile făcute la acest subiect au rămas fără atenție. Autorităţile de la Chişinău, cât şi analiştii politici, jurnaliştii continuă să utilizeze neadecvat termenele de „trupe de menţinere a păcii” sau „trupe de pacificare” pentru trupele ruse din Transnistria.

Această terminologie a fost utilizată inadecvat de Rusia de la bun început pentru a-şi justifică intervenţia armată de partea separatiştilor transnistreni în anii 1991-1992. Autorităţile moldoveneşti, precum şi mass-media moldovenească au preluat-o însă fără niciun fel de rezerve, deşi trupele ruse din Transnistria nu au avut niciodată statut de trupe de menţinere a păcii și nici rol de pacificatori. Acestea au luptat împotriva Republicii Moldova în războiul ruso-moldovenesc de pe Nistru, iar după semnarea Acordului Snegur-Elțîn din 21 iulie 1992 s-au transformat într-un scut de protecție pentru autoritățile separatiste de la Tiraspol.

În anii 1992-1995, diplomaţia rusă a depus eforturi considerabile pentru că organizațiile internaționale și opinia publică internaţională să recunoască trupelor ruse din zonele de conflict din teritoriile ex-sovietice statutul de trupe de „menţinere a păcii”, dar fară succes. Organizaţia Naţiunilor Unite, dar şi OSCE au refuzat să acorde Rusiei mandat pentru operaţiunile sale de „pacificare” din spaţiul post-sovietic, considerându-le drept unul din mijloacele Moscovei de promovare a unei politici neoimperiale. În cadrul dezbaterilor din cadrul ONU şi OSCE, precum şi al conferinţelor internaţionale consacrate pacificării, diplomaţii şi experţii occidentali stăruiau asupra faptului că practica de „pacificare rusă” nu corespunde standardelor OSCE/ONU.

De regulă, se indicau următoarele deosebiri:

- în „operaţiunile de menţinere a păcii” rusești participă forţe ale părţilor aflate în conflict (Transnistria, Osetia de Sud);

-pretinsele trupe ruse de pacificare sunt părtinitoare, luând apărarea doar uneia dintre părţile aflate în conflict (celor proruse);

- în unele cazuri, pretinsele trupe ruse de pacificare au fost introduse în zonele de conflict doar la solicitarea uneia dintre părţi (Tadjikistan);

- unele operaţiuni ruseşti se iniţiază pentru a susţine forţele proruse care suferă înfrângere în conflict sau pentru a întări poziţiile Rusiei în zonele de conflict;

- lipseşte controlul din partea organizaţiilor internaţionale asupra operaţiunilor ruse de menţinere a păcii.

În documentele Reuniunii Consiliului de Miniştri al CSCE/OSCE de la Roma din decembrie 1993 s-au stabilit următoarele opt principii care trebuie să se afle la baza activităţii forţelor de menţinere a păcii: 1) respectarea suveranităţii şi integrităţii teritoriale a statului pe teritoriul căruia sunt dislocate; 2) acordul părţilor; 3) imparţialitatea; 4) caracterul multinaţional; 5) mandat concret; 6) transparenţa; 7) legătura organică cu procesul politic de soluţionare a conflictului; 8) plan de retragere ordonată.

Dacă raportăm aceste opt principii la pretinsele trupe de pacificare din Transnistria, vedem că, pe lângă faptul că acestea nu au un mandat internaţional, acestea nu au un caracter multinaţional, nu sunt imparţiale, la operaţiune participă trupele statelor aflate în conflict (Rusia şi Moldova), operaţiunea de „ pacificare” nu este transparentă; în sfârşit, pentru că operaţiunea nu este limitată în timp, trupele nu au un plan de retragere ordonată.

Luând în considerare cele menţionate mai sus, ne întrebăm pe cât de îndreptăţite sunt autorităţile moldoveneşti, dar şi jurnaliştii, analiştii politici moldoveni să numească pretinsă operaţiune din regiunea transnistreană a Republicii Moldova drept „operaţiune de pacificare”, iar pe trupele implicate în ea drept „trupe de pacificare” ori „trupe de menţinere a păcii” ?

În opinia noastră, trupele ruse şi transnistrene (înarmate şi antrenate de Moscova) au cu totul alt caracter decât cel pe care-l pretind. Şi anume acestea nu sunt altceva decât trupe de ocupaţie și ar fi de dorit ca, vorbindu-se despre ele, să fie numite adecvat. Acum când nu doar președintele este nou ales, dar avem și nou consilier de politică externă și purtător de cuvânt al președintelui, consider că ar fi cazul ca aceștia să folosească terminologia adecvată, atunci când vorbesc de trupele ruse de ocupație din Republica Moldova.

Dacă recunoaştem adevărul că trupele ruse, dislocate ilegal pe teritoriul Moldovei sunt trupe de ocupație, într-o cu totul altă lumină apare şi teritoriul pe care sunt dislocate aceste trupe - Transnistria. Dacă trupele ruse de acolo au statut de trupe de ocupaţie, este incorect să continuăm să numim Transnistria drept „regiune separatistă”. Termenul corect ar fi regiune ocupată sau teritoriu ocupat de Rusia. Cu atât mai mult că, pe lângă pretinsele trupe ruse de pacificare, în regiune se mai află, fără acordul expres al statului gazdă (Republica Moldova), aşa cum prevede practica internţională, şi trupele Grupului Operativ de Trupe Ruse, care pretind a apăra depozitele fostei Armate a 14-a.

Pentru început să folosim adecvat termenul de teritoriu ocupat de Rusia pentru Transnistria, iar apoi să solicităm ca noul Parlament să adopte și o Lege cu privire la teritoriul ocupat de Rusia, așa cum a procedat Parlamentul georgian în octombrie 2008 cu privire la Abhazia. În plus, pentru a arăta că Guvernul este serios și responsabil în abordarea să cu privire la retragerea trupelor ruse, acesta ar trebui să solicite Rusiei și despăgubiri pentru ocuparea ilegală a regiunii transnistrene a Republicii Moldova. Pagubele aduse nouă de ocupația rusă a Transnistriei timp de 30 de ani depășesc de câteva ori datoriile pretinsei „rmn” către Gazprom.

De fiecare dată când Chișinăul reiterează necesitatea retragerii trupelor ruse de ocupație din Transnistria la Moscova și Tiraspol, se aud voci care spun că numărul „pacificatorilor ruși” nu trebuie redus, ci dimpotrivă – trebuie sporit până la 6 batalioane, așa cum prevede Protocolul nr. 1 al CUC, din 28 iulie 1992, prin care au fost introduse în Zona de Securitate pretinșii pacificatori. Pentru a contracara din fașă asemenea idei năstrușnice, Guvernul Republicii Moldova ar trebui să anunțe foarte clar „partenerii” ruși și comunitatea internațională că orice discuții despre sporirea numărului „pacificatorilor” ruși în Transnistria va conduce la denunțarea Acordului „Cu privire la principiile reglementării paşnice a conflictului armat din zona nistreană a Republicii Moldova", semnat de preşedinţii M. Snegur şi B. Elţîn la 21 iulie 1992. Conform articolului 8, acţiunea acestui Acord poate fi suspendată "prin acordul comun al părţilor sau în cazul în care una din părţile contractante o denunţă, fapt care implică încetarea activităţii Comisiei de control şi a contingențelor militare afectate acesteia" (vezi: „Moldova Suverană", 23 iulie 1992).

Autorul acestor rânduri s-a pronunțat cu mai multe ocazii în favoarea denunțării Acordului Snegur-Elțin, considerând acest pas drept calea cea mai eficientă pentru Republica Moldova de a-şi elibera teritoriul naţional de trupele ruse de ocupaţie. Denunţarea ar acorda trupelor ruseşti din regiune statutul legal pe care acestea îl au în realitate - de trupe de ocupaţie și Rusia nu ar mai putea pretinde că-și păstrează legal trupele în Transnistria. În al doilea rând, denunţarea Acordului ar deschide perspectiva schimbării formatului operaţiunii actuale de "pacificare" din Transnistria sau transformării ei într-o operațiune multinațională de poliție civilă.

Necesitatea denunţării acordului Snegur-Elţin este importantă şi din cauză că Rusia, vorbind despre trupele sale din Transnistria, în mod intenţionat nu mai face o diferenţiere între aşa-numitele „trupe de pacificare” şi trupele din Grupul Operativ de Trupe Ruse din Transnistria (GOTR). Opinia publică din Republica Moldova, dar şi cea internaţională, este astfel dezinformată premeditat, precum că nu doar „trupele de pacificare”, ci şi cele din GOTR, s-ar afla cu acordul Guvernului de la Chișinău în regiunea transnistreană a Republici Moldova.

Inclusiv președintele Putin dezinformează opinia publică în acest sens. În timpul conferinţei sale de presă din 17 decembrie 2020, comentând solicitarea Președintelui Maia Sandu că Rusia să-și retragă trupele din Republica Moldova, acesta a declarat: ”Maia Sandu, în calitate de reprezentant al unei forţe politice, nu a spus nimic nou, noi demult auzim declaraţiile liderilor occidentali despre necesitatea retragerii contingentului nostru de pacificatori. Maia Sandu este Preşedinte al Republicii Moldova, dar este şi cetăţeană a României. În general, noi suntem pentru retragerea pacificatorilor (ruşi), dar după ce va fi creată o situaţie favorabilă, va fi stabilit un dialog decent între Transnistria şi cealaltă parte a Moldovei, atunci când se va merge pe o cale paşnică de aplanare a situaţiei’. În continuare Putin a deplâns eșuarea semnării așa-numitului Memorandum Kozak, uitând că acel document avea scopul de a legifera prezența a 2000 de militari ruși pe teritoriul Republicii Moldova până în 2020 și demilitarizarea completă a teritoriului nostru. Din păcate, şi unii experţi de la Chişinău, vorbind despre trupele ruse din Transnistria, nu fac o diferenţiere între aşa-numitele „forţe de pacificare” şi trupele GOTR, astfel contribuind la dezinformarea opiniei publice locale şi internaţionale în ceea ce priveşte statutul trupelor ruse din Transnistria.

În opinia noastră, autoritățile moldovenești au un fundament legal foarte solid pentru a denunţa Acordul din 21 iulie 1992: hotărârea Curţii Europene a Drepturilor Omului, din 8 iulie 2004, pronunţată în cazul Ilaşcu şi alţii versus Moldova şi Rusia, care, printre altele, constată că Rusia nu doar a susţinut (susţine) militar, politic şi economic separatismul transnistrian, ci şi că „a redactat" Acordul de încetare a focului din 21 iulie 1992 şi pe care „l-a semnat ca parte" (vezi paragraful 381 din Hotărâre); încă în 1999, la summitul OSCE de la Istanbul, Rusia și-a asumat angajamentul de a-și retrage trupele și munițiile de pe teritoriul nostru, însă nu și l-a respectat; în iunie 2018, Adunarea Generală a ONU a adoptat o rezoluție, în care se adresează Federației Ruse să-și retragă militarii și munițiile din Republica Moldova.

Pe parcursul anilor Chişînăul a fost sfătuit de către statele occidentale să nu denunţe Acordul Snegur-Elţin, pentru a nu-şi tensiona relaţiile cu Rusia şi pentru că denunţarea, chipurile, ar putea conduce la un nou conflict pe Nistru. După cum arată însă experienţa Georgiei, „sfaturile” unor emisari ocidentalitrebuiesc, uneori, ignorate, mai ales dacă aceştia privesc Noile State Independente drept monedă de schimb în relaţiile dintre marile puteri şi Rusia. În acest context considerăm necesar să amintim că unii emisari occidentali au sfătuit şi Guvernul georgian să nu denunţe acordurile ruso-georgiene privind prezenţa „pacificatorilor” ruşi în Osetia şi Abkhazia pentru a nu irită Rusia. Prezenţa „pacificatorilor” ruşi însă nu numai că nu a împiedicat Rusia să invadeze Georgia, dar a servit tocmai pretextul necesar pentru a o invada. În noiembrie 2009, Gika Bokeria, ministru-adjunct de Externe al Georgiei, fiind întrebat în cadrul unui interviu („Kommersant-Vlasti”, 23 noiembrie 2009), care au fost greşelile Guvernului georgian în august 2008 a răspuns: „Noi acordăm multă atenţie cum vor fi apreciaţi paşii noştri pe plan internaţional. Şi când s-a pus problema, cât timp vom mai menţine în mod legitim pe teritoriul nostru aşa numiţii pacificatori ruşi, unicul factor, care a redus la zero această chestiune a fost reacţia partenerilor noştri occidentali. În rezultat noi ne-am abţinut de la ieşirea din acele acorduri şi să spunem lucrurilor pe nume. Noi ne-am temut că acest lucru va putea fi folosit împotriva noastră. Şi am greşit...” În continuare, fiind întrebat dacă crede că Georgia ar fi putut obţine evacuarea „pacificatorilor” ruşi din Georgia, Bokeria a răspuns: „Probabil că nu, dar situaţia ar fi fost puţîn diferită, iar poziţia noastră ar fi fost cu mult mai clară. Acestea ar fi fost trupe străine fără statut pe un teritoriu suveran. Şi atunci nu ar mai fi fost întrebări. Da, noi considerăm că acţiunile pacificatorilor nu pot fi justificate nici într-un fel: de-a lungul multor ani acestea au încălcat flagrant toate obligaţiile şi s-au plasat în afară acelei protecţii, de care trebuie să se bucure toţi pacificatorii. Chiar și acum singură justificare formală a autorităţilor ruse [pentru care au invadat Georgia – aut.] este aceea că ele şi-au apărat pacificatorii. Şi chiar dacă nici misiunea sponsorizată de UE nu a reuşit să demonstreze că noi i-am atacat primii pe pacificatori, această cvasi-legendă continuă să existe”.

Evident că denunţarea Acordului din 21 iulie 1992 trebuie să fie însoţită de o Declaraţie Politică, în care conducerea Moldovei (pentru a nu fi acuzată de autorităţile separatiste de la Tiraspol şi de Rusia de intenţii revanşarde) să explice foarte clar, cel puţin, trei lucruri:

1) denunţarea Acordului nu înseamnă în niciun caz că Chişinăul doreşte o reluare a ostilităţilor militare şi că acesta continuă să considere negocierile drept singura cale de reglementare pașnică a conflictului;

2) denunţarea Acordului este rezultatul ineficienţei operaţiunii "de pacificare" de la Nistru şi Chişinăul doreşte un nou format, la care ar participa forţe ale ţărilor membre ale UE şi OSCE;

3) retragerea trupelor ruse din Republica Moldova, conform angajamentelor luate de Rusia la Istanbul, înseamnă retragerea atât a trupelor din cadrul GOTR şi din forţele de "pacificare" ruseşti, cât şi a armamentului greu transmis de Rusia pretinsei "rmn".

Suntem conştienţi că utilizarea corectă a terminologiei faţă de trupele ruse dislocate pe teritoriul Republicii Moldova şi faţă de Transnistria poate conduce la o tensionare a relaţiilor cu Moscova. Depinde însă foarte mult de tonul și modalitatea, în care vom spune lucrurilor pe nume. Japonia, de exemplu, susţine în mod oficial de peste 70 de ani că insulele ei Hokkaido (Kurile de Sud) se află sub ocupaţia Rusiei, şi acest lucru nu o împiedică să aibă relaţii cu Moscova în cele mai diverse domenii.

Chiar dacă declararea Transnistriei drept zonă sub ocupaţie rusească va fi întâlnită cu ostilitate la Kremlin, credem că a venit timpul să spunem lucrurilor pe nume. Dacă noi nu avem curajul să facem acest lucru, nu o va face nimeni pentru noi.

Text de Mihai Gribincea, doctor în istorie, fost Ambasador al R. Moldova la NATO, Belgia și România, autor al cărții „Trupele ruse de ocupație în Republica Moldova, Culegere de documente și materiale. Vol. 1”, Cartier, Chișinău, 2020 (880 p.)