Kievul sub tirul rachetelor: mii de ucraineni se simt abandonaţi între adăposturi nefuncţionale, birocraţie şi nopţi petrecute în metrou

Rusia a ucis 73 de persoane în lunile iunie şi iulie în cadrul atacurilor intensificate asupra Kievului, a anunţat administraţia militară a oraşului. Pe măsură ce nevoia de spaţii sigure a crescut brusc – unii oameni adăpostindu-se pentru prima dată în viaţă – lipsa unor locuri adecvate a devenit o problemă centrală pentru locuitori.

Administraţia oraşului susţine că Kievul dispune de 4.358 de facilităţi destinate adăpostirii celor 3 milioane de locuitori. Totuşi, doar aproximativ 500 dintre acestea pot fi considerate adăposturi antiaeriene cu adevărat adecvate în cazul atacurilor repetate.

Tot mai mulţi oameni acuză autorităţile de nepăsare şi spun că îndemnurile de a se pune la adăpost în timpul alarmelor sunt ipocrite, pentru că nu există suficiente locuri sigure. Un locuitor din Sviatoşînski a numit acest lucru „actul suprem de cinism”.

METROUL TRANSFORMAT ÎN ADĂPOST

Cele 47 de staţii de metrou din Kiev au devenit, în timp, cele mai fiabile adăposturi ale oraşului. Nici acestea însă nu sunt complet sigure, iar atacurile frecvente au demonstrat vulnerabilitatea lor.

Intrarea în staţia din cartierul Lukianivskii, bombardată de Rusia în aproape fiecare raid, a fost avariată de 10 ori. Pe 24 mai, locuitorii care se adăposteau acolo, la peste 50 de metri sub pământ, s-au trezit învăluiţi în fum şi praf după un nou val de atacuri succesive.

Pe 2 iunie, pe măsură ce anxietatea creştea în tot oraşul, 41.000 de persoane au petrecut noaptea sub pământ în staţiile de metrou, arată datele operatorului. Câteva zile mai târziu, un număr record de 56.000 de oameni au căutat adăpost acolo, iar spiritele s-au înfierbântat: epuizaţi şi privaţi de somn, unii i-au acuzat pe cei care folosesc corturi de camping că ocupă prea mult spaţiu în detrimentul celorlalţi.

Locuitorii susţin că agenţii de securitate de la intrarea în staţiile de metrou îi resping uneori înainte ca sirenele să înceapă să sune. Unii povestesc că li se batjocoresc temerile tocmai în momentul în care încearcă să coboare sub pământ, anticipând un atac de care, în mod oficial, autorităţile tocmai au avertizat.

„Agenţii de securitate din metrou tratează oamenii de parcă ar merge acolo pentru distracţie”, spune Dmîtro Dicenko, muzician şi specialist în marketing în vârstă de 30 de ani. Anul trecut, el şi soţia sa au fost respinşi la intrare între două valuri de atacuri. Rachetele au lovit oraşul imediat ce s-au întors acasă. De atunci, cuplul stă mai mult în locuinţă, de teamă să nu fie surprins afară în timpul unui bombardament, mai ales că proteza lui Dicenko îi îngreunează fuga.

Astfel de cazuri sunt considerate rare de către autorităţi, însă experienţa relatată de Dicenko nu este deloc unică în rândul locuitorilor care simt că nu au unde se refugia.

Purtătoarea de cuvânt a metroului, Oksana Nîkîforuk, afirmă că sistemul face tot ce poate cu resursele disponibile. Scopul principal rămâne totuşi transportul public, iar transformarea completă a staţiilor în adăposturi sigure este dificilă şi costisitoare.

BIROCRAŢIA CA RESEMNARE

Valentîna, o femeie de vârstă mijlocie care nu şi-a dezvăluit numele de familie, locuieşte în Sviatoşînski, într-o clădire căreia îi lipseşte o bucată de zid după ce a fost lovită anul trecut de o rachetă. De la fereastră poate vedea un adăpost amenajat într-o şcoală din apropiere, care trebuia să fie deschis la sfârşitul anului trecut, dar tot nu funcţionează.

Autorităţile spun că acel adăpost nu este încă gata. Aşa că, atunci când începe un atac, femeia este nevoită să fugă spre un subsol mai puţin sigur, aflat mai departe. „La ce te poţi aştepta de la vecinul nostru nebun (Rusia) când oamenii sunt trataţi astfel în această ţară?”, comentează amar Valentîna.

Încercând să calmeze tensiunile, Oleksii Sukennikov, şeful departamentului de educaţie al districtului, a declarat că birocraţia nu poate fi învinsă şi a dat vina pe procedurile greoaie pentru întârzierile în deschiderea celor două adăposturi şcolare din Sviatoşînski.

Kievul are, pe hârtie, mai multe adăposturi decât orice alt oraş ucrainean. Cu toate acestea, biroul ombudsmanului de stat a constatat probleme în 93% dintre cele 1.066 de locaţii verificate la nivel naţional, inclusiv în 125 de adăposturi din capitală. Printre principalele deficienţe se numără lipsa accesibilităţii pentru persoanele cu dizabilităţi, condiţiile sanitare precare şi întreţinerea deficitară, care subminează încrederea oamenilor.

„Au existat cazuri în care facilităţile, menţionate în surse publice ca fiind accesibile publicului, erau închise sau improprii utilizării”, se arată în raport, subliniind contrastul dintre datele oficiale şi realitatea din teren.

Când depun sesizări, locuitorii susţin că autorităţile îşi pasează responsabilitatea de la o instituţie la alta. Răspunsurile întârzie sau nu vin deloc, iar oamenii simt că au rămas singuri în faţa pericolului.

Vitali Klitciko, primarul Kievului, a anunţat că autorităţile municipale au alocat în acest an peste 1,1 miliarde de hrivne (24,51 milioane de dolari) pentru repararea şi îmbunătăţirea adăposturilor. El a adăugat că, de la începutul invaziei ruse din februarie 2022, au fost cheltuite aproximativ 7 miliarde de hrivne în acest scop.

RĂUL CEL MAI MIC

În cartierele care nu au staţii de metrou sau adăposturi în apropiere, locuitorii sunt obligaţi să aleagă răul cel mai mic. Opţiunile sunt puţine şi adesea la fel de periculoase.

Unii rămân în baie sau pe coridor, fără nicio protecţie în faţa unui impact direct al rachetelor. Alţii se refugiază în subsolurile clădirilor, conştienţi că riscă să fie îngropaţi sub dărâmături în cazul unui bombardament puternic.

După fiecare atac, mulţi se întorc la reţelele sociale. Vor să se descarce, să povestească unde şi-au petrecut noaptea, să afle cum se descurcă alţii. Aceste mărturii au devenit o cronică neoficială a nopţilor de teamă din oras.

O femeie povesteşte că nu a fost lăsată să intre într-un adăpost din cauza câinelui ei. Altă persoană a început să închirieze o cameră de hotel pentru a avea acces la adăpostul clădirii – o opţiune pe care puţini şi-o pot permite. Mulţi recurg la dormitul în parcări subterane, considerându-le cel puţin o formă minimă de protecţie.

„Situaţia adăposturilor este foarte precară, având în vedere că ne aflăm acum în al cincilea an de război”, spune o localnică. „Ca urmare, asistăm la un număr mai mare de victime civile”, adaugă ea, descriind un sentiment general de oboseală şi resemnare în faţa pericolului permanent.