Stiri

Interviu // „Trenul durerii” reprezintă experimentele asupra omenirii

Social 10.08.2013 15:40 Vizualizări

3101

Interviu // „Trenul durerii” reprezintă experimentele asupra omenirii

Monument // Sculptura realizată de Iurie Platon a fost instalată în scuarul Gării

Sculptorul Iurie Platon, cel care a realizat monumentul „Trenul durerii” în memoria victimelor deportărilor, amplasat în scuarul Gării, susține că cei cinci ani investiți în munca la acest monument sunt „ani pierduți”. Lucrarea putea fi făcută în doi ani, dar, din cauza birocrației și a condițiilor neprielnice de lucru, a fost tărăgănată. Din 1990, Iurie Platon trăiește ca artist liber profesionist în Germania.

Cum apreciaţi anii investiţi în crearea acestei sculpturi?

Sunt cinci ani pierduţi. Chiar i-am pierdut, pentru că ceea ce am făcut se putea face în doi ani.

Dar numai la crearea lucrării în ghips aţi lucrat doi ani...

Lucrarea în ghips am făcut-o doi ani de zile, dar cu pauză, fiindcă nu era clar cu finanţarea şi apoi, în afară de asta, hala aceea nu se încălzea deloc. Dacă afară erau minus 20-30 de grade, cum să lucrezi acolo înăuntru dacă îngheţa apa, ghipsul, îngheţa totul?...

Monumentul a fost instalat, aveţi satisfacţia lucrului împlinit?

Lucrul încă nu e dus până la capăt, trebuie să mai fie amenajat soclul - plăcile, placa cu textul în faţă. Şi depinde cum o să fie până la urmă plăcile. O persoană foarte influentă vrea neapărat să facă soclul să fie de lux, din granit verde-întunecat, adică să exprime „scumpete”.

În viziunea dvs., cum ar trebui să arate?

Soclul trebuie să fie alb, din piatră de Cosăuţi, cum a fost programat. În genere, la început a fost planificat din beton curat.

Granitul verde-întunecat ar veni în contradicţie cu ceea ce aţi dorit să reprezentaţi?

Din start nu am vrut să fie un monument frumos, frumuşel, adică simpatic. Nu-i tema aceea unde trebuie să faci o bijuterie, o frumuseţe. Mi-am dorit ca lucrarea să fie masivă, greoaie, întunecată, din forme mari şi chiar... zgârcite. Şi soclul - la fel, nu trebuie să exprime lux: „Iată, noi suntem bogaţi şi avem de unde face”. Aici chestia nu ține de bani. Când faci altceva, poftim. În cimitirele din R. Moldova e luxul luxurilor. Tot Cimitirul Central din strada Armenească e plin cu kitschuri şi lipsă de gust, dar, mă rog... asta e pe teritoriul cimitirului, acolo fiecare poate să facă ce-i trăsneşte prin cap. În oraş nu e cazul.

Cum v-a venit ideea acestei chei de reprezentare a deportărilor?

Ideea nu vine. Aşa crede multă lume că ideea e o informaţie care vine de undeva şi artistul o recepţionează. Ideile vin în lucru, dacă lucrezi, fiindcă ele trec dintr-o lucrare în alta, nu vin din senin. Fiecare idee, la început, fie chiar bună sau interesantă, e naivă. Trebuie s-o prelucrezi, s-o dezvolţi.

Ce v-a determinat să participaţi la concursul de selecţie a sculptorului care să realizeze monumentul?

Totul ceea ce se face, se face întâmplător, dar nimic întâmplător nu există. Câţiva ani înainte de a se fi lansat concursul şi de a fi apărut ideea monumentului, eram obsedat de filme documentare despre stalinism, hitlerism, despre lagărele de concentrare din Germania nazistă, dar şi cele staliniste, eram interesat de Gulag şi, văzând aceste documentare care scoteau la iveală informații secrete, mi-am dat seama că toată istoria pe care o cunoaştem noi, cea a Uniunii Sovietice, e o minciună şi că în realitate e cu totul alta. Nu ştiu de ce, întâmplător, începusem să-l citesc şi pe Soljeniţîn - „Arhipelagul Gulag”, şi undeva prin minte îmi pluteau nişte idei, nişte gânduri... Nu mă gândeam că o să fac cândva o lucrare, dar nişte gânduri de la sine... pluteau. Când am aflat că primăria va organiza un concurs pentru deportaţi, din prima clipă am înţeles că acesta e monumentul meu, am înţeles că nu era întâmplător faptul că mă gândeam la lucrurile astea. Eram cumva pregătit. Când a fost primul concurs, însă, n-am participat, fiindcă n-am ştiut. La noi întotdeauna informația despre anumite concursuri este ţinută în taină. Uniunea Artiștilor Plastici o răspândeşte doar pentru cei care trebuie.

Care au fost cele mai mari dificultăţi de care v-aţi ciocnit în procesul lucrului?

Cel mai complicat a fost după concurs. Era o neclaritate totală. Nimeni nu ştia nimic. Schema birocratică nu era clară. Vreo jumătate de an am făcut modelul de lucru în scara 1 la 5, din iniţiativă proprie. În mod firesc, modelul de lucru trebuia să-l încep abia în toamna trecută, în noiembrie, când am semnat contractul. Lumea normală şi teafără începe lucrul după ce e semnat contractul, dar, la rugămintea primarului şi la iniţiativa mea, ca să nu pierdem timpul, am început lucrul mai dinainte. În 2011, fără contract, fără nimic, am început lucrarea în dimensiune naturală, din sursele financiare personale ale primarului şi din propriile surse.

Dacă aţi fi făcut acest monument în Germania ar fi fost altfel?

În Germania birocraţie există, dar schema e foarte clară. Din start ştii toate obligaţiunile şi toate drepturile. La noi, nu atât e birocratism, cât e haos, un haos în care nimeni nu ştie nimic. De exemplu, cei de la Inspectoratul fiscal de la noi nu ştiu regulile Inspectoratului lor fiscal. În schimb, singurul lucru pe care-l ştiu, oricând şi indiferent ce ai face, e să găsească metode să te pedepsească. Ca să nu fii pedepsit nu poţi, pentru că aşa e mecanismul, aşa sunt regulile că nici ei nu le ştiu.

Nu v-a străbătut gândul că aţi fi putut să o păţiţi ca şi cu monumentul comandat de FC „Zimbru” pe care l-ați conceput, dar așa și nu a fost instalat vreodată?

Sigur că da. Vara trecută eram pregătit 50 la 50 că lucrarea poate să nu fie niciodată. În primul rând, la noi situaţia e instabilă politic. Niciodată nu putem şti ce ne aşteaptă mâine sau poimâine. Eu ştiam că, dacă am început lucrarea, cândva-cândva va fi dusă la capăt. Şi asta poate să fie şi peste 10, şi peste 20 de ani. Sunt o mulțime lucrări care se întind pe zeci de ani. Şi eu credeam că asta e una dintre acelea. Abia când s-a clarificat cu antreprenorul, s-a mai luminat un pic situaţia. Nimeni nu voia să fie antreprenorul acestei lucrări. De câteva ori, primăria a anunţat concurs şi nimeni nu a participat.

Cum vă explicaţi acest lucru?

Foarte simplu. Pentru întreprinderile de construcţie e mult mai simplu să construiască un bloc de locuințe de la care şi profitul e mult mai mare, decât să faci un astfel de monument. Aici bătăile de cap sunt enorme, grijile sunt enorme...

Aţi avut reacţii „critice” din partea colegilor, a criticilor de artă?

Sigur că da. Destul de multe. Dar mai întotdeauna reacţia era din simplă invidie. Artiştii sunt invidioşi şi duşmănoşi unii cu alţii. Fiecare artist e convins că el este genial – altfel nici nu poţi să fii artist, şi fiecare e convins că numai stilul lui, viziunea lui, numai gândirea lui este corectă, restul, ce fac alţii, trebuie anulat. Şi numai din considerentul acesta mulţi dintre colegi insistau ca să fac aşa cum fac ei. Criticii de artă m-au susţinut, practic, toţi. Dar eu nu am ascultat niciun fel de critică, a nimănui, numai câteva momente, detalii care poate îmi scăpaseră din vedere legate de ritm, de stilistică, de compoziţie, aşa..., mici nuanţe. În general, sunt mulțumit că nu mi-a impus nimeni părerea.

Cine ar fi putut să v-o impună?

Eu am avut libertate absolută de creaţie. De regulă, când e o lucrare la comandă, comanditarul are deja ideea lui pe care i-o impune artistului. De aceea, multe lucrări la comandă, multe monumente sunt de calitate proastă şi alunecă în banalitate.

Mai mulţi oameni şi-au exprimat ironia faţă de faptul că un asemenea monument este turnat la Minsk, Belarus, ţară considerată de occidentali ca fiind condusă de Lukaşenko în stil sovietic, autoritar-stalinist...

Sunt oameni dezinformați. În R. Moldova nu au existat turnătorii artistice niciodată şi nici nu prea cred să existe vreodată. Aici se toarnă lucrări ca și cum în bronz, dar ele nu sunt în bronz, nici cele de pe Aleea Clasicilor – sunt din alamă, alamă din robinete din astea galbene care se topesc şi se toarnă. La noi se toarnă numai lucrări de dimensiuni mici – fiecare sculptor în atelierul lui. Sunt un fel de turnătorii clandestine, şi pe deasupra, sunt foarte scumpe. Te costă cam de două ori mai mult decât la o turnătorie oficială.

Dar în alte părţi, în Occident, de exemplu?

Am primit mai multe oferte. În Occident e mult mai scump. Rusia, Finlanda, Estonia ne-au propus cu 600 de mii de euro. La Bucreşti ieşea cam la 700 de mii de euro şi bucureştenii toarnă mi-ze-ra-bil de tot, foarte-foarte prost. Pur şi simplu, nu s-ar fi isprăvit cu lucrarea asta. În China era cel mai ieftin, dar China e foarte departe. Două luni trebuie să plutească lucrarea cu corabia încolo şi două luni înapoi. O aduc la Odesa sau la Constanţa şi de acolo iarăşi trebuie de căutat transport. Iarăşi vămile... Era complicat. Ideea e că în toată Uniunea Sovietică, în toate turnătoriile, mai ales în cele din Rusia, peste tot, lucrează belaruşii. Din fosta URSS, belaruşii sunt cei mai buni specialişti în turnătoria artistică. Acesta e monopolul lor. În Belarus sunt mai multe turnătorii artistice şi asta e cea mai mare. După lucrarea asta, toate monumentele care vor fi turnate pentru R. Moldova vor fi turnate în Belarus, la sigur. Fiindcă fiecare sculptor vrea ca lucrarea lui să fie bine turnată, din material bun şi de calitate. Aşa că... am spart gheaţa.

În ’41-’44 au mai fost şi alte deportări, ale evreilor şi ţiganilor în Transnistria. De ce se insistă doar pe o categorie de victime, cele ale comunismului?

Asta e o întrebare pentru comanditari. Eu chiar de la început nu am conceput monumentul ca unul care să reprezinte, pur şi simplu, deportările staliniste, dar în genere, experimentele asupra omenirii. Toţi dictatorii experimentau. Toţi aveau unul şi acelaşi gând şi dorinţă: voiau să transforme omenirea după principiul „rege şi sclavi”... Şi Stalin, şi Hitler. Toată populaţia Terrei trebuia să fie o armată de maşini de lucru, iar ei se vedeau regii globului pământesc. În lucrarea asta poţi să vezi şi nazismul, şi pe Mao Zedong, şi pe toţi. Aceiaşi ţigani şi evrei poţi să-i vezi şi aici, de ce nu?

Poate că nu au fost deportaţi cu trenurile...

Da. Stalin a organizat mai bine, cu mai mult confort: cu trenurile.

Un artist poate trăi doar din arta pe care o face?

Teoretic, da, practic – e destul de complicat. Eu, cu părere de rău, numai din artă şi trăiesc, altă ieşire din situaţie nu am. În Germania, din 1990, sunt liber profesionist şi trăiesc numai din ceea ce fac. Aici (în R. Moldova – n.r.), viaţa artiştilor e mult mai simplă. Moldova are un singur oraş – Chişinăul, şi toţi artiştii trăiesc în el. Nimeni nu câştigă nimic, dar bani au toţi. Nu înţeleg cum trăiesc artiştii, din ce trăiesc. Aici (în R. Moldova – n.r.), artiştii lucrează mai puţin, nu-i deranjează nimic. În Occident eşti verificat de stat tot timpul. Trebuie să-i demonstrezi că nu mori de foame. Dacă nu-ţi câştigi existenţa, statul te obligă să primeşti ajutor material. Dacă începi a-l primi, statul te declară artist falimentat şi începe să-ţi caute de lucru ca să nu te mai întreţină. Dacă refuzi să te angajezi acolo unde îţi propune, înseamnă că din ceva te întreţii totuşi, ai nişte venituri, iar ele nu sunt declarate. Cunosc mulţi artişti care au fost nevoiţi să accepte să lucreze undeva pe un şantier sau... Un coleg de-al meu a lucrat grădinar un an de zile într-un parc, tundea iarba... La noi artiştii sunt liberi de tot. Ce vor, aceea fac. Dacă nu vor, nu fac nimic.

Faptul că un artist nu se vinde şi nu poate exista din propria artă vorbeşte despre calitatea sau lipsa calităţii artei pe care o face?

Succesul material şi calitatea lucrării deseori nu au nimic una cu alta. Ca să poţi să vinzi bine, trebuie să ai talent la comerţ, să ştii să faci relaţii cu galeriile, cu cumpărătorii, trebuie să te pricepi la vânzări sau să ai nişte prieteni care să se ocupe de tine. Sunt foarte mulţi artişti care se concentrează numai asupra artei şi pe care nu-i cunoaște nimeni, rămân nedescoperiţi.

Plecarea dvs. în Germania şi orientarea mai mult într-acolo pe parcursul ultimelor două decenii vine dintr-un gest de nemulţumire faţă de ce se întâmplă aici?

Pur şi simplu, aşa s-a creat situaţia. Acum, după atâţia ani, chiar să vreau, nu mă mai pot decide: aici sau acolo. În primul rând, ce fac cu atelierul? Am o cantitate enormă de lucrări, de materiale, pe care nu pot să le arunc la gunoi şi să vin acasă cu... valiza. În afară de asta, m-am obişnuit şi nici nu-mi pot imagina să locuiesc în Germania fără R. Moldova, cum nu-mi imaginez să locuiesc în R. Moldova fără Germania. Numai în R. Moldova nu cred că aş mai putea trăi. Aş intra în depresie şi s-ar termina groaznic. Totuşi... eu nu mă simt bine în R. Moldova.

Dar în acelaşi timp aveţi nevoie de ea, este un „rău necesar”.

În R. Moldova mă ţin amintirile, copilăria, atelierul în care ne aflăm acum şi mai am o casă la Orheiul Vechi, mă ţin pereţii caselor. Nu aş putea pleca niciodată definitiv. Sigur că în Germania mă simt mai bine decât în R. Moldova. Nu e vorba de bani. Material mă descurc şi în R. Moldova, şi în Gemania la fel.

Şi atunci care e problema?

Nu mă simt bine, cred că... din cauza mentalităţii moldoveneşti. În R. Moldova îmi place totul, în afară de lume. Iar lumea face totul...

Aurelia Borzin

Autor: Ziarul National