INTERVIU // Cosmin Ciotloș: „Primele noțiuni de muzică Anton Pann le-a deprins la Chișinău, unde ar fi cântat, copil încă, în strana unei mari biserici”

Cosmin Ciotloș este lector doctor habilitat la Facultatea de Litere a Universității din București, unde susține cursuri de literatură română modernă și contemporană. Comentează actualitatea editorială în rubrica pe de altă carte din Dilema. A susținut timp de zece ani rubrica de cronică a revistei România literară

Irina Nechit: Se pare că ești un scufundător de performanță în apele adânci ale trecutului. Când a început să te bântuie trecutul, dragă Cosmin Ciotloș?

Cosmin Ciotloș: Dacă mă bântuie ceva, atunci acel ceva e mai degrabă prezentul. Al meu, al apropiaților mei și, da, din când în când al unor oameni care s-a întâmplat să ne preceadă cu două sute sau două mii de ani. Are importanță?

Când conspira contra cutărui dictator și se făcea de râsul râsului în Senatul roman, bietul Cato din Utica își trăia nemijlocit destinul, acut, în imediat, nu în scutecul cărților de istorie, acolo unde citim noi despre el.

Există, mi se pare, o tradiție tacită care ne face să credem că oamenii vechi n-au avut psihologie, că nu s-au temut și nu s-au entuziasmat ca noi, că nu i-au luat aceleași amocuri. Or, pe mine tocmai asta mă interesează, dincolo de discursul festivist și eroizant al biografilor, ce anume tremura în fibra intimissimă a acelor oameni, care le erau gesturile mici, cum știau ei să fie spontani și vii, ce cosmetice foloseau, ce mâncăruri le trezeau simțurile (apropo de asta, am pregătit o dată, o singură dată, un fel după o rețetă a lui Apicius).

Scurt spus, nu-mi place să accesez istoria prin reverie, după cum ezit să-mi locuiesc cotidianul prin utopie.

Ești dintr-un neam de cărturari, exploratori, cercetători?

La o statistică rapidă, îmi vine să zic că sunt dintr-un neam de matematicieni, cel puțin în latura eredității mele paterne. Primul de care am știință e Vasile Teodoreanu, profesor de geometrie la Universitatea ieșeană, văr primar cu autorul Medelenilor și cu bunicul tatei. Adevărul e însă că, aparte de profesiunile lor, căci am și pictori, și măcelari, și muzicieni, și fotbaliști în genealogie, mă încântă creuzetul etnic, în care se întrepătrund rădăcini germane, sârbești, ardelenești (din inima Apusenilor), maghiare, moldave și Dumnezeu știe ce-o mai fi.



Auziseși de Anton Pann în copilărie?

Auzisem, sigur că da, chiar din Anton Pann, nu doar de, îmi citea mama din Năzdrăvăniile lui Nastratin și din destule altele. Am avut, e drept, norocul să mă nasc într-o casă ticsită de cărți (în două, de fapt, căci și biblioteca bunicii mele era impresionantă) și să mă pot apropia când am vrut și cum am vrut de ele, fără presiunea obligațiilor școlare, de care, dacă e să fiu sincer, nici nu prea țineam eu seama.

De ce l-ai ales anume pe Anton Pann ca protagonist al romanului tău din seria „Biografii romanțate”?

Cred c-am mai spus-o undeva, inițial am privit totul ca pe-un fel de leapșă. Citisem colecția de la Polirom, scrisesem despre ea, mă întrebasem en passant care dintre cei rămași m-ar tenta și, dintre toți, mi-a căzut cu tronc tocmai Anton Pann, cel mai „romanțat” dintre scriitorii noștri.

Mă intriga piesa lui Blaga din 1945, mai ales pentru curajul lui extrem de a denuda uriașa butaforie din spatele oricărei scrieri cu alonjă biografică. Fiindcă Pann cel de-acolo e pur și simplu un mulaj sau, mai apăsat spus, o clonă: are aceleași date „genetice”, dar trăiește altundeva, altcândva și altminteri decât ne-o arată documentele. Astea sunt însă explicații la rece.

La cald, ce m-a făcut să scriu cartea a fost poemul Până când nu te iubeam, cu corpul său muzical cu tot, în care eu unul văd mai puțin o jelanie amoroasă și mai mult o mărturie tranșantă a celei mai frumoase transformări existențiale din câte se pot închipui.

Romanul tău „Anton Pann. Până când nu te iubeam” apărut în 2024 la editura Polirom e foarte căutat, citit. Te-ai așteptat la un asemenea interes din partea publicului?

Le sunt, tuturor și fiecăruia în parte, extrem de îndatorat, însă cartea aceasta e, în felul ei, un jurnal. Și, ținându-l, am avut în minte cu totul, dar cu totul altceva decât viața lui publică.

Ai studiat îndelung limbajul de secol XIX? Ai caiete cu arhaisme, cu exerciții de construcție a frazelor pe tiparul celor din vechime? Când ai obținut naturalețea în plăsmuirea unui astfel de limbaj?

Să nu speriem, totuși, cititorii. Limbajul e de secol XIX, e-adevărat, dar de la finele lui, din vremea lui Eminescu, Maiorescu și Caragiale (căci acțiunea cărții atunci se petrece, la 1891 și 1892), așadar, zic eu, unul în al cărui aer n-avem de ce ne simți neapărat sufocați.

Dacă însă aș fi plonjat lexical în epoca lui Pann, încă tatonantă, cum știm, cu grecisme și turcisme de Fanar, cu întâlniri cacofonice de cuvinte, știți ce-aș fi obținut? O proză de tip Princepele lui Eugen Barbu: o copie infidelă, de paradă, a unei cópii la rândul ei infidele.

Scenele cu incendiul din București, din anul 1847, sunt foarte puternice. E un pasaj elaborat sau a curs de la sine?

Elaborate, cum spuneți, sunt toate câte le-am scris aici, de la descrierea cutărei grădini de vară până la vecinii, foarte reali, ai fictivului Valentineanu: le-am luat numele și profesiile din arhivele vremii. Prin urmare, n-am procedat diferit nici în privința incendiului, pe care l-am documentat meticulos, inclusiv cu mărturii de epocă de felul celor ale lui Papazoglu, pe care nu întâmplător l-am și făcut să treacă „prin cadru”, cum trec și membrii regimentului de cavalerie de la Malmaison, la rândul lor convocați în dimineața marelui foc.

Dacă însă tensiunea dramatică a acestui capitol mi-a ieșit, cred că explicația nu-i de ordin bibliografic: fără să-mi dau seama, a vibrat în mine amintirea încă proaspătă a unui moment similar, cu care în mod tragic am fost cu toții contemporani: explozia de la Colectiv, cu haosul și disperarea și confuzia și solidaritatea și neputința și umanitatea pe care le-a scos la lumină deodată.

Foarte inspirată ideea de a descrie o ședință de spiritism la Bogdan Petriceicu Hasdeu în timpul căreia e chemat spiritul lui Anton Pann. Dacă ți s-ar ivi, cu-adevărat, spiritul lui Pann, ce i-ai spune?

Mă tem că întâmplarea mi-ar aminti prea mult de școala online (o oroare, în fond, cu toate beneficiile ei) ca să mai am chef să spun sau să întreb ceva. Glumesc, dar îl admir și-l invidiez pe Valentineanu pentru răbdarea de a participa relativ docil la toată acea ședință. Eu unul n-aș fi avut-o.

Frumoase sunt fragmentele unde arăți harul muzical al lui Anton Pann, vorbindu-ne despre virtuozitatea lui de cântăreț/ psalt. Ai studii muzicale? Anton Pann e un personaj fascinant pentru tine și pentru că a compus muzica la Imnul României?

Sunt altele ale lui care-mi plac încă și mai mult decât imnul, dar, de vreme ce, foarte tânăr încă, Enescu și-a încercat puterile reorchestrându-l, îi recunosc și disponibilitățile muzicale, și sensul.

Oricum, nu mă număr printre aceia care strâmbă din nas, considerându-l nepotrivit cu temperamentul energic pe care trebuie să-l poarte cu sine o asemenea compoziție.

Nu intru eu în sufletul nimănui, cât să-i măsor melancoliile și demobilizările, dar, din punct de vedere muzical, lucrurile nu stau câtuși de puțin așa. O arată extrem de convingător Constantin Răileanu într-un studiu publicat nu cu mulți ani în urmă.


Brașovul vechi. Fortăreața Brașov 1864, gravură de Ludwig Rohbock

Vocea lui Anton Pann a fost auzită la Chișinău, pe când era copil și cânta într-un cor bisericesc. Crezi că în Chișinău a început să învețe limba română?

Exclus nu e deloc. Depinde însă de una dintre necunoscutele din viața lui Pann și anume de originea etnică a tatălui său, despre care știm doar atât - că era căldărar.

După unii istorici mai naționaliști, asta înseamnă că aparținea unei comunități de români emigrați în Slivenul bulgăresc pe la jumătatea secolului al optsprezecelea, ceea ce înseamnă că ar fi putut-o deprinde încă din familie, deodată cu greaca mamei, Tomaida.

Eu cred, evident, altceva și anume că era rom, dar probele categorice lipsind și într-un sens, și în celălalt, mă voi mărgini să spun că sigur e doar că a primele noțiuni de muzică Anton Pann le-a deprins la Chișinău, unde ar fi cântat, copil încă, în strana unei mari biserici.

Ai contribuit, cumva, la deschiderea Casei Memoriale Anton Pann din București? Inaugurată în anul 2018, această Casă Memorială te-a inspirat cumva în perioada când ai scris romanul?

Îmi place mult cum a gândit echipa de arhitecți a lui Constantin Goagea sălile acelei case, ludic și inteligent, folosind tocmai golurile de informație în locul acelor „plinuri” care-i lipseau, căci de pe urma psaltului n-au rămas obiecte, s-au risipit care-ncotro.

N-am fost consultant atunci, la deschiderea Casei Memoriale, dar, dacă tot m-ați pus pe cale, îmi dau seama că n-aș zice nu ideii unei expoziții, să zic așa, vivante, acolo, în care (dați-mi voie să joc puțin) vizitatorii ar primi și câte-o supă dreasă cu cașcaval de Brașov, cum îi plăceau lui Pann, căci oamenii se cunosc și prin gust, în definitiv. Mă ofer chiar să le prepar eu.

Pe unde îți place să te plimbi prin București? Ce locuri trebuie să vadă neapărat un turist, un oaspete, ca să înțeleagă ceva despre orașul București?

Pe unde am nevoie. Bucureștiul are farmecul lui nediscriminatoriu, mai ales diminețile și serile. Oborul e viu și colorat, nu întâmplător a locuit Dimov peste drum, nu refuz nici Crângașiul prin care-a umblat Mateiu Caragiale, uneori îmi beau cafeaua în fosta grădină, uriașă, a mamei lui Nicolae Filimon, nu departe de Gara de Nord, de unde, iarăși nu departe, e locul unei vremelnice rezidențe a lui Macedonski.

Există, pe sub orașul nostru chinuit, un alt București, necunoscut și neasumat edilitar prin plăci memoriale, inaccesibil aplicațiilor de tip GPS, ceea ce mi-l face cu-atât mai drag.

Mulțumesc pentru interviu!

Cosmin CIOTLOȘ (n. 5 mai 1983) a publicat o antologie a poeziei generației optzeci (Nemira, 2015), o ediție adnotată a poemului Levantul de Mircea Cărtărescu (Humanitas, 2016), un eseu detectivistic investigând opera lui Mateiu I. Caragiale, Elementar, dragul meu Rache (Humanitas, 2017) și un eseu despre poezia generației optzeci, Cenaclul de Luni. Viața și opera (Pandora M, 2021), având la origine teza de doctorat. În 2020, a coeditat volumul de studii Harta și Legenda. Mircea Cărtărescu în 22 de lecturi (Editura Muzeul Literaturii Române). A îngrijit de asemenea, în ediții critice cu suport audio volume de Emil Brumaru, Traian T. Coșovei, Dan Sociu și Magda Cârneci. Dintre premiile cu care cărțile sale au fost recompensate, merită amintite: Premiul pentru Critică Literară al Institutului de Lingvistică și Istorie Literară „Sextil Pușcariu” din Cluj (2019), Premiul „I. Negoițescu” al revistei Apostrof (2021) și Premiul pentru Critică și Istorie Literară al revistei Observator cultural (2022).