In memoriam, Eugen Cioclea // Luxul şi mizeria poetului

diez.md

Eugen Cioclea îşi tămăduia sufletul închipuindu-se un laureat al Premiului Nobel

În amintirea şi în viziunea mea, fiinţa şi fiinţarea lui Eugen Cioclea se asemănau, în unitatea lor, cu firea unui pendul a cărui amplitudine era cuprinsă între două extreme: luxul şi mizeria. Dar, atenţie: când scriu „lux”, am în vedere unitatea aceea de măsură a iluminării, lumenul pe metru pătrat, care la Eugen era unul personal şi nelimitat. Despre această amplitudine a sa, despre „luxul” său am vorbit, cu o ironie amară, bineînţeles, în timpul uneia dintre şederile noastre împreună, la Biblioteca Naţională.

Ne-a făcut cunoștință Eminescu

L-am cunoscut în ajunul căderii URSS-ului prin intermediul regizorului Iurie Pâslaru. Acesta, împreună cu câţiva actori, montase un mic spectacol de poezie, evoluând cu el şi pe scena Uniunii Scriitorilor, de ziua lui Eminescu. Atunci şi acolo am auzit pentru prima dată poemul lui Cioclea consacrat poetului nostru naţional („Mai stai şi-acum în groapa de suflor/ Pe bani mărunţi faci muncă voluntară...”). Nu mai scrisese nimeni până atunci şi nu a scris nici după aceea un poem atât de copleşitor despre Eminescu. Apoi începură să fie publicate la Chişinău şi alte poeme ale lui şi eram captivaţi cu toţii de poezia-i proaspătă, virilă, năvalnică şi cuceritoare. O poezie memorabilă, agăţătoare. Dacă o auzeai, o ţineai minte mereu.

Discuții cu tăceri și priviri fixe

Ne-a împrietenit filosofia. Versurile „Versant cu riduri, fruntea haşurată/ De-un polinom hieratic de idei...” din poemul „Regula jocului” se referă la fruntea lui. Avea o conştiinţă de sine, o conştiinţă a valorii sale urcată până în vârful muntelui valoric imaginar de care era învăluit, în chip noician, ca de un arheu. Discuţiile noastre despre ştiinţă şi filosofie erau ca nişte dialoguri cvasiperipatetice, deşi nu era un om verbos, din contră, uneori, după ce schiţa, de o manieră à la magister dixit, o idee, o temă, o noutate, păstram tăcere şi meditam. Din când în când despica silenţiul privindu-mă drept în ochi şi clătinând din cap a încuviinţare sau a mirare, ca şi cum îmi urmărea şi îmi citea gândurile.

„Un aristocrat al lecturii”

Când depista pe la diferiţi prieteni şi cunoscuţi cărţi filosofice pe care nu le aflase în colecţiile Bibliotecii Naţionale, mă ruga să-i fac o copie xeroxată, fără plată, căci mereu nu avea bani. Eu făceam câte două exemplare de pe fiecare, unul pentru el şi altul pentru colecţiile Bibliotecii. Prima carte xeroxată a fost „Conceptul de anxietate” de Søren Kierkegaard. Ultima, care l-a marcat mult şi despre care vorbea ori de câte ori avea ocazia, a fost volumul „Obiectivitate, relativism şi adevăr” de Richard Rorty. Volumul „Daţi totul la o parte ca să văd” e o mărturie a înălţimilor spiritului la care ajunsese poetul, iar bibliografia inserată acolo – a intereselor de lectură elevate, elitiste. Interese ale unui aristocrat al lecturii, ale unui Dan Barbilian al Basarabiei.

Revista „Poligon”, un fiasco

Ideea fondării revistei „Poligon” a făcut şi ea obiectul convorbirilor noastre. Era în acele zile şi luni plin de avânt şi de speranţe (de creaţie şi existenţiale), avea atunci în firea lui ceva din natura misionarismului. Totodată, se simţea la el un fel de tensiune interioară, expresie a dilemei hamletiene care îşi făcea cuib în conştiinţa lui. A fi sau a nu fi, aceasta era întrebarea ascunsă. L-am ajutat să găsească în colecţiile BNRM materialele de care avea nevoie şi apoi să vândă tirajul primelor două numere. Dacă întreprinderea îi reuşea, ea ar fi fortificat poziţia cucerită de poet prin „Daţi totul la o parte ca să văd” şi atunci el ar fi cunoscut gustul prosperităţii, poate chiar al unui modest lux fără ghilimele. Din păcate, însă, proiectul nu a supravieţuit. Pentru că nu a fost susţinut şi înţeles. Din acel moment, Eugen s-a frânt parcă şi se arăta lumii tot mai trist. Şi aici trec la cealaltă extremă a fiinţării lui – mizeria și sărăcia. Era un sărman Dionis al zilelor noastre. Ceea ce predomina în ochii lui după ultimul fiasco al său era umilinţa. Însă niciodată nu l-am auzit tânguindu-se. Din contră, bărbatul din el îl obliga să se ţină cu demnitate chiar şi atunci când era chinuit de foame. Se agăţa din toate puterile de cea mai insignifiantă iluzie existenţială şi se străduia să întreţină un fel de joc al aparenţelor.

O carte de o sută de dolari

Spre deosebire de alţi poeţi care îşi pansau tristeţile inventând genealogii şi jucând melancolia nobleţei, Eugen îşi tămăduia sufletul imaginându-şi un fel de ţărm al făgăduinţei şi închipuindu-se un laureat al Premiului Nobel. Îmi amintesc cum în momentul când i-a apărut cartea „Daţi totul la o parte ca să văd”, a stabilit un preţ de o sută de dolari pe ea. Era, cred, o autoprovocare. Eu am acceptat preţul fixat şi am procurat trei exemplare pentru BNRM. Reacţia lui trăda un sentiment dublu, de mândrie şi mirare.

Ziua ce nu mai poate fi întoarsă înapoi

În ultimele luni, tristeţea lui Eugen era, după părerea mea, semnificantul unei inaniții cronice. În ochii lui era scris acest lucru. Într-o zi, privindu-ne unul pe altul, am înţeles, am scos bancnotele pe care le aveam asupra-mi şi i le-am dat. A încercat să spună că le ia pe datorie. I-am zis că i le dau de sufletul părinţilor mei. Gestul a fost repetat. Într-o zi, cu câteva săptămâni înainte de moarte, a trecut pe la Bibliotecă şi eu eram plecat. Colegele care l-au văzut mi-au spus că arăta ca un om supărat pe lume şi pe viaţă. Întrebat dacă ele îl pot ajuta cu ceva, Eugen a zis că nu, dorea să vorbească numai cu mine. Ah, de aş putea să întorc ziua aceea înapoi...

Alexe Rău, directorul Bibliotecii Naţionale