Godot a (re)venit

Cronică: Teatrul „Eugene Ionesco” şi-a deschis stagiunea cu spectacolul „Improvizându-l pe Godot”

În anul ’89, spectacolul „Aşteptându-l pe Godot” de Samuel Beckett, montat la Teatrul „Luceafărul” de tinerii actori care au format ulterior prima trupă a Teatrului „Eugene Ionesco”, a fost un boom. Spectacolul a fost jucat în zeci de ţări, a luat premii importante la mai multe festivaluri internaţionale. La acea vreme, spectacolul spărgea tiparele teatrului clasic şi anunţa o nouă generaţie de actori care veneau cu o nouă formulă teatrală. Readus însă în scenă astăzi, „Godot” de acum peste două decenii nu mai e atât de îndrăzneţ şi revoluţionar.

O tradiţie în pas cu timpul?

„Cu „Godot” s-a născut Teatrul „Ionesco”, el a marcat diferite etape ale dezvoltării acestui teatru. Iată de ce, un asemenea spectacol trebuie să existe în repertoriul nostru pentru mult timp, indiferent de generațiile care se schimbă. Această tradiție teatrală există în multe țări ale lumii, unde spectacolele care au marcat unele teatre sunt menținute 30, 40 și chiar 50 de ani”, menționează Val Butnaru, director artistic TEI, pentru un portal de ştiri. Intenţia în sine e salutară. Întrebarea este cum prezinţi spectacolul peste 30, 40, 50 de ani. În aceeaşi formulă în care a fost jucat la începuturi, cu mici modificări şi ajustări? E o alegere legitimă şi asta, doar că în momentul în care titlul piesei este schimbat, lumea (se) aşteaptă să vadă altceva. Îl actualizezi permanent prin referinţe la contextul social actual? Îl revoluţionezi de fiecare dată şi-l readuci în faţa publicului ca pe o expresie avangardistă? În această ultimă cheie mi-aş fi dorit să văd acest spectacol, mai ales după zece ani de tăcere a regizorului Petru Vutcărău.

Între timp, zona teatrală de la Chişinău s-a reconfigurat, s-au schimbat şi generaţiile de spectatori, sensibilitatea şi aşteptările acestora. Fără îndoială, va exista întotdeauna un public care se va simţi bine şi va râde cu poftă la auzul unor glume de bâlci sau cu tentă homosexuală sau la auzul unor expresii rostite într-o moldovenească lată, ţărănească, garnisită cu rusisme. Probabil, de-o asemenea manieră a găsit de cuviinţă regizorul Petru Vutcărău să se facă actual şi în pas cu timpul.

Personajele şi ceea ce reprezintă ele

Personajele sunt plasate pe un teren izolat, lângă un copac (cum altfel?, copacul fiind unicul element de decor în piesa lui Beckett), pândind venirea unui anume Godot. Aproape că nimic nu se întâmplă în cele două acte, decât un joc de replici asemănător unei conversaţii animate între Gogo şi Didi. Pe parcursul acestui dialog, în primul act, Gogo face încontinuu eforturi de a se descălţa de pantofi, iar în actul al doilea, de a se încălţa. Discuţiile acestora sunt întrerupte de intervenţiile unui alt cuplet de personaje, Pozzo şi Lucky. Gogo şi Didi sunt personajele complementare una alteia pe un principiu yin-yang: Gogo vrea să plece din acel loc, Didi îl convinge permanent să rămână, să-l aştepte împreună pe Godot; când unul zice „ba”, celălalt îi răspunde cu „da”, apoi viceversa; lui Didi îi miroase puternic gura a usturoi, iar lui Gogo îi put îngrozitor picioarele; Didi ţine minte totul şi anticipează ceea ce o să se întâmple mâine, Gogo uită totul peste noapte şi o ia de la început ca şi când nimic nu s-ar fi întâmplat ieri. Felul lor de a fi contrastant, unul în raport cu celălalt, creează mai mult impresia unui duel verbal, cu tot ce are acesta mai violent, un duel care deseori se reduce la un schimb de strigăte, de interjecţii, de gesturi fulgerătoare sau de tăceri.

Pozzo şi Lucky se manifestă pe un principiu de subordonare: stăpân-slugă, asupritor-asuprit. Spectacolul este profund politizat, reprezentând simbolic, în miniatură şi exagerat, R. Moldova asemenea unui îmbătrânit, îndobitocit, plin de zdrenţe, cu tricolorul în piept, tras de funie, un animal, în definitiv, care vorbeşte, dansează, gândeşte, doar la comanda unui ins care întruchipează statul rus.

Improvizare, dar Godot nu mai vine

Parafrazarea titlului original al piesei din „Aşteptându-l pe Godot” în „Improvizându-l pe Godot” mi se pare extraordinară. Pe mine, ca spectator, mai puţin mă interesează cât şi ce a mai rămas din piesa lui Samuel Beckett după montare, atâta timp cât ceea ce văd în scenă e convingător. Cu atât mai mult cu cât piesa lasă loc de multă interpretabilitate. Cine e Godot? De ce anume el e salvatorul? De ce nu mai vine? Ce e cu acest timp atemporal, cu această aşteptare? Etc. Pe alocuri, improvizarea a fost foarte accentuată, actorii încercând să antreneze publicul în ceea ce se întâmplă pe scenă, să lege un dialog cu spectatorii. Iar acest tip de improvizare are farmecul său: spontaneitate, naturaleţe, irepetabilitate.

Tinerii actori care au jucat, proaspeţi absolvenţi ai Academiei de Muzică, Teatru şi Arte Plastice, şi-au interpretat rolurile făcând echilibristică între scene naturaliste, pline de concreteţe (cum e, spre exemplu, faza cu defecatul, cu descălţatul-încălţatul, cu mâncatul-scuipatul-remâncatul morcovului, cu tocatul bucăţilor de carne etc.), şi între scene alegorice şi poetice (ideea de fericire şi pantofii ş.a.). Indiferent însă de toatea acestea, Godot aşa şi nu a mai venit. Când va veni oare? Peste 40, 50 de ani, la o altă punere în scenă?