Fiica lui Gheorghe Urschi povestește „cum e să fii INCURABIL BOLNAV ÎN R. Moldova” și drama prin care trece familia celebrului umorist: „Tatăl meu e VIU și are dreptul să trăiască câte zile i-a da Dumnezeu!”

Text emoționant publicat de către Laura Urschi, fiica umoristului Gheorghe Urschi, pe blogul său, despre ceea ce trăiește familia ei după ictusurile suportate de maestru, drept răspuns la criticile celor care condamnă sărbătorile organizate cu ocazia zilelor de naștere ale acestuia:


Boala nu alege.

Ea vine pur și simplu.

Nechemată. Neașteptată. Nemiloasă.

Ea vine și încearcă a-ți lua totul: profesie, prieteni, familie, casă, viață.

Tu ai de ales: lupți sau nu. Simplu, da?

Iar acum fără fabule abstracte și metafore.

În iunie 2011, tata a suferit ictus cerebral. El avea diabet zaharat de foarte mulți ani. Bunelul tot a avut diabet și a suferit mai multe ictusuri, așa că în familie noi întotdeauna am știut de existența unor asemenea riscuri. Știam – da, pregătiți - nu. S-a întâmplat.

Au urmat trei luni la spital, unde au fost și neadministrarea medicamentelor vitale, și evitarea morții prin asfixiere din neglijența personalului, și supradozare cu substanțe neurostimulante, și evitarea morții prin deshidratare, și multe altele, inclusiv al doilea ictus, după care tata nu a mai putut vorbi. Îmi amintesc cum un grup din 5 medici (comisia!!!) stătea în fața patului lui tata și mă rușina pe mine. Unul dintre ei încerca să îmi explice că tata e legumă și că nu mai înțelege nimic, căci așa viață a dus el, că anume ăsta îi este firescul final. Medicul și-a asumat rolul de judecător suprem pentru a-și camufla incompetența. Tata se uita la ei pierdut, apoi din nou la mine, apoi din nou la ei. Eu am luat mâna lui stângă (funcțională după ictus) în a mea și i-am zis: „Tata, dacă tu înțelegi ce spun acești doctori, strânge-mi mâna, te rog”. Tata, cu o ușurare că măcar cineva în acel salon mai crede în luciditatea lui, mi-a strâns mâna. „Doctorii” au muțit și au ieșit.

Au urmat patru luni de reabilitare în Israel. Parțial ne-a ajutat Guvernul, dar mai mult am reușit să colectăm de la oamenii de bună credință la care ne-am adresat.

În Israel, tata a fost dus pe targă, în stare foarte gravă. După două săptămâni i-au fost stabilizați toți parametri fiziologici și a început reabilitarea. Ea a fost complexă, cu accent pe abilitatea motorie și cognitivă. La început îl duceam în brațe, apoi a făcut un pas și apoi trei, și apoi 800 de metri în fiecare zi. Deși avea ocupații cu logoped în fiecare zi, vorbirea nu a revenit. Tata nu poate nici până astăzi bea lichid, deoarece după al doilea ictus reflexul deglutiției este cu întârziere. În Israel (și în toată lumea civilizată) este pulbere specială care se amestecă în lichid ca să îl solidifice nițel și bolnavii cu asemenea probleme să poată bea lichide. În Moldova așa pulbere nu este.

Reabilitarea motorie era de mai multe feluri: ocupație cu specialistul, care este individual, deoarece consecințele ictusului la fiecare pacient sunt diferite; ocupație la robot – când ești încarcerat în interiorul unui robot, care merge pe o bandă (și creierul astfel își amintește reflexele și mișcările), înotul, sala de fitness etc.

Centrul de reabilitare a fost de câteva etaje, cu sute de pacienți după ictus – și fiecare era tratat aparte, individual. Reabilitarea durează luni de zile. Din pacienții după ictus de la etajul unde se ocupa tata doar doi (în acea perioadă) au reușit să iasă pe propriile picioare din acel centru. Ambii au fost îngrijiți de propriii copii. Unul dintre acei pacienți e tata! Și noi ne mândrim cu asta, amândoi!

Mersul era vital, deoarece rata mortalității e mult mai mare pentru cei ce rămân țintuiți patului sau în cărucior, deși în Israel a fi pacient cu dezabilități nu înseamnă condamnare socială.

Pacienții pot ieși în oraș cu cărucioarele. Ei merg la magazin, cinema, parc. Transportul public e adaptat pentru pasagerii cu dezabilități. Când un asemenea pasager stă la stație, șoferul iese din cabină, manual scoate podulețul, care asigură legătura cu bordura, împinge căruciorul în autobuz, pune podulețul înapoi și se urcă la volan. Și așa pentru fiecare pasager cu dezabilități. Și toți ceilalți pasageri rabdă, nu comentează, nu strigă. În Marea Britanie e aceeași procedură – doar că podulețul e automatizat, așa încât șoferul să nu iasă din cabină.

Am revenit acasă. Am continuat reabilitarea. Și așa aproape 9 ani.

Pentru orice familie care se confruntă cu o asemenea situație este o perioadă dificilă. Depinzi de medici, de specialiști, de bone. E regim special, alimentație specială, produse speciale.

În perioada asta cred că am intervievat sute de bone. Majoritatea dintre ele plecau doar aflând numele, căci responsabiitatea e mare. Multe dintre ele au încercat să rămână, dar nu au făcut față. Altele au rămas cu noi ani de zile. Și eu le sunt profund recunoscătoare pentru inestimabilul ajutor pe care ni l-au dat. Unele dintre ele îmi povesteau cum au fost certate sau chiar concediate de către rudele pacienților lor, fiindcă le cumpărau pe ascuns carne sau fructe (din propriii bani!!) și pacienții se învigorau. Cum se demonstrează în R. Moldova că cineva a murit de malnutriție? Dacă este bătrân și bolnav – nicicum!

CITIȚI și FOTO // Poză de COLECȚIE cu Gheorghe Urschi: "Ești în continuare admirat"

Familia mea trece printr-o dramă. Și nu e unica familie în R. Moldova care se confruntă cu așa ceva. Ne este greu și încercăm din răsputeri să facem față. Câteodată izbutim, câteodată nu. Se întâmplă că noi ne certăm, ne supărăm, ne înjurăm, dar niciodată în prezența lui tata!!!

El se bucură ca un copil de orice oaspete. Lui îi place să meargă la film și la spectacole. Lui îi place să pescuiască și să meargă la vilă. El urmărește toate noutățile. Are o memorie mai bună ca a mea. Se indignează și protestează, când ceva nu-i place. Și el așteaptă ziua lui de naștere – deoarece de fiecare dată e surpriză, vin oaspeți dragi lui, vin și alții care nu îi sunt dragi – dar el e curios să îi vadă. Lista oaspeților este coordonată de fiecare dată cu tata. El e cel ce ia decizia finală!!

Faptul că el plânge, devenind foarte sentimental – e o consecința a ictusului. Asta e. Dar pe lângă lacrimi este și râs, și bucurie, și curiozitate.

În istoria omenirii au fost zeci de oameni iluștri care aveau boli incurabile și la care nu era / este tocmai plăcut să te uiți. Printre aceștia sunt scriitori, actori, savanți, muzicanți, politicieni. Mulți dintre ei au continuat să lupte și încearcă să aibă o viață cu diagnoza pe care o au. Da, opțiunile de luptă îs diferite în dependență de țară, avere, nivelul de medicină, dar și nivelul de toleranță și solidaritate a celor din jur. Da, șanse mai mari are cel ce trăiește într-o țară civilizată, iar Moldova este încă în „nu știu care” etapă de dezvoltare.

DAR

Tatăl meu e VIU și are dreptul să trăiască câte zile i-a da Dumnezeu! Și are dreptul să își sărbătorească ziua lui de naștere cum vrea el, chiar dacă unor deputați proeuropeni asta nu place!! Acelei deputate, care într-o postare pe FB s-a referit la tata cu apelativul de „legumă” (deputata Maria Ciobanu - n.r.), eu îi doresc ca NICIODATĂ să nu știe ce înseamnă să fii îngropat de viu – cum o știu în țara asta mii de oameni, din cauza unor asemenea formatori de opinie precum este ea!!