EL FIN DE CICLO // Cauzele eşecului răsunător pentru Spania

Pentru a cincea oară în istoria turneelor finale, campioana mondială iese din faza grupelor la turneul în care îşi apără trofeul. Însă parcă niciuna dintre formaţiile eliminate în trecut nu a cedat atât de uşor ca Spania. După două eşecuri (1-5 cu Olanda şi 0-2 cu Chile) şi un joc neconvingător, Spania pleacă acasă devreme pentru prima dată după şase ani plini de victorii, scrie prosport.ro.

29 iunie 2008. Iker Casillas ridica deasupra capului trofeul european, după ce Spania câştiga cu 1-0 în faţa Germaniei în finala de la Viena. Doi ani mai târziu, pe 11 iulie 2010, tot Casillas ridica prima Cupă Mondială din istoria Spaniei, tot după 1-0, după prelungiri, în faţa Olandei. În 2012, pe 1 iulie, n-a mai fost 1-0 în finala cu Italia. Ci 4-0! Iar Casillas, aflat atunci în vârful carierei, ridica încă un trofeu după un turneu final important. Experienţa, disciplina, unitatea lotului şi coeziunea pe care del Bosque a reuşit să o păstreze în ultimii patru ani erau principalele calităţi ale lotului Spaniei.

Defensiva, punctul problematic

Dacă ofensiva nu a funcţionat, cea mai mare problemă a Spaniei a fost însă defensiva. Pentru prima oară în ultimii 8 ani, adică în ultimele 113 meciuri, ibericii au pierdut două meciuri consecutive. Iar în acest timp, au primit 7 goluri! Adică exact cu un gol mai mult decât primiseră la turneele finale ale CM 2010 şi Euro 2012. La o privire de ansamblu asupra lotului, un lucru iese în evidenţă: absenţa lui Carles Puyol, cel mai bun fundaş al Spaniei la respectivele turnee finale, omul care în ciuda vârstei şi a numeroaselor accidentări suferite reuşea să conducă din teren echipa. De data aceasta, cuplurile Pique-Ramos şi Martinez-Ramos au părut depăşite atât tactic, cât şi în viteză de atacanţii adverşi. E drept, cele şapte goluri au venit şi ca urmare a slăbiciunii liniei de mijloc a Spaniei, mai ales a cuplului Busquets-Xabi Alonso. Însă responsabilitatea cade şi pe umerii fundaşilor, care au fost depăşiţi mult prea uşor în duelurile 1 vs 1.

Casillas, şeful erorilor

În debutul textului, numele cel mai des menţionat a fost cel al lui Iker Casillas. Goalkeeperul lui Real Madrid a fost întotdeauna căpitanul Spaniei şi omul care a ridicat pentru prima dată trofeele câştigate de echipa iberică. Însă de la jucătorul care închidea poarta Spaniei la turneele finale trecute la cel care a fost „căpitan” în gafe nu a fost decât un pas. Sau mai degrabă două sezoane. Bulgărele a pornit în 2011, când după un conflict în vestiar Mourinho l-a trecut pe bancă. Când portughezul a plecat la Chelsea, se părea că „San Iker”, liderul de selecţii în naţionala Spaniei, cu 156 de prezenţe, va reveni între buturi. Doar că noul manager, Carlo Ancelotti, nu i-a oferit şansa de a apăra decât în Cupă şi în Liga Campionilor. E drept, Casillas a fost o parte integrantă a succesului Realului în cele două competiţii, primind doar 12 goluri în 23 de meciuri jucate. Însă lipsa meciurilor s-a observat pentru Casillas la Mondial, când a comis o eroare uriaşă în meciul cu Olanda, în urma căreia ”Portocala” a marcat golul 3, dar şi la golul secund al chilienilor, când a preferat să boxeze în loc să reţină balonul.

Costa, atacantul fără cifre

În momentul în care Spania a anunţat că l-a convins pe Diego Costa să îmbrace tricoul „Furiei Roja”, ziariştii iberici au considerat că piesa de puzzle care lipsea în angrenajul echipei naţionale a fost găsită. Deşi Torres a devenit golgheterul Euro 2012, forma tot mai slabă de la Chelsea a vârfului l-a făcut pe del Bosque să caute noi soluţii, însă nici Negredo, nici Soldado nu au dat randamentul aşteptat. Astfel că momentul în care Costa a ales Spania în detrimentul Braziliei natale, deşi jucase în două amicale pentru echipa „carioca”, a fost unul mult aşteptat de selecţionerul del Bosque. Pentru că, fără prea mult efort, ibericii găsiseră un vârf excelent, cu cifre mult peste medie, care marcase 36 de goluri şi reuşise 7 pase decisive în 51 de meciuri pentru Atletico Madrid. Doar că jucătorul care a evoluat 126 de minute la Mondialul din Brazilia a fost o dezamăgire cruntă. Niciunul dintre cele 5 şuturi pe care le-a încercat nu a prins poarta. Costa nu numai că nu a reuşit să soluţioneze problema atacantului Spaniei. Ci a agravat-o, atrăgând, totodată, şi fluierăturile suporterilor brazilieni care nu au iertat trădarea.

Oboseală şi blazare

Trei jucători de la Real Madrid, patru de la Atletico Madrid, şase de la Barcelona şi trei de la Chelsea. Superstarurile Spaniei au venit de la forţe ale campionatelor puternice din Europa, dar preţul plătit a fost unul scump. Real şi Atletico s-au bătut 120 de minute în finala Ligii Campionilor. Atletico şi Barcelona au jucat ”finala” campionatului Spaniei chiar în ultima etapă, când oboseala era deja clară, iar cele două echipe pierduseră puncte uşoare cu echipele din jumătatea inferioară a clasamentului. Chelsea s-a duelat la titlu în Anglia până în ultimul moment, fiind eliminată în semifinalele Ligii Campionilor. Concluzia e simplă: jucătorii au venit după sezoane infernale, în care au câştigat trofee, dar în care au jucat şi 60 de meciuri, adică peste 4.500 de minute! Oboseala s-a putut observa lesne în momentul în care Spania a fost condusă în ambele partide, nereuşind să îşi pună ordine în gânduri, pase şi să creeze pericol la poarta adversă după o fază creată colectiv.

• Italia (1950), Brazilia (1966), Franța (2002), Italia (2010) şi Spania (2014) sunt echipele care au părăsit întrecerea încă din grupe din postura de campioane mondiale en-titre
• Şapte goluri a încasat Spania în primele două meciuri la Mondial, cu unul mai mult decât în întreg turneul final din 2010, când a câştigat trofeul
• Cu o medie de vârstă de 28,2 ani, Spania era a şaptea cea mai experimentată echipă de la Mondial. În 2010, media de vârstă era de doar 26 de ani