„Două inimi gemene”, redescoperite

Exemplu// Interpreţi străini ne-au dat o lecţie prin pronunţia lor extraordinară

Cea de-a XI-a ediţie a Festivalului-concurs Internaţional „Două inimi gemene” şi-a desemnat laureaţii. Anul acesta, la concurs au participat interpreţi din douăsprezece ţări, iar cele două trofee au rămas în R. Moldova.

Dragă Cristofor Aldea-Teodorovici, privind în retrospectiva acestei ediţii, s-a împlinit dorinţa de acum câţiva ani a doamnei Eugenia Marin, preşedinte executiv al festivalului, ca presa din R. Moldova să acorde o mai mare atenţie acestui eveniment?

Nu ştiu dacă pot fi eu cel care să se exprime pe marginea acestui subiect. De mine nu s-au apropiat decât doi reporteri la festival. E mult, e puţin?... Poate e şi vina noastră. Poate ar trebui să apelăm mai des la reporteri, cu atât mai mult cu cât eu sunt o persoană nu atât de deschisă pentru prezenţă în presa din R. Moldova. De dragul părinţilor însă aş face asta. Îmi dau seama că numele lor trebuie promovat, pentru ca ei să fie mereu prezenți în inimile noastre.

Festivalul te ajută să-ţi reconstitui o imagine despre părinţi?

Există mai multe faţete ale lui Ion şi ale Doinei care nu sunt cunoscute de public atât de bine. Am foarte multe piese pentru voce și orchestrale de-ale lor, inclusiv partituri care nu sunt cunoscute şi ascultate, pentru că nu sunt publicate. E nevoie ca acestea să fie digitalizate și aduse pe scenă de orchestrele țării noastre, în spaţiul nostru și peste hotare.

Probabil, din acest considerent, pe lângă piesele devenite şlagăre, în premieră a răsunat muzică orchestrală compusă de Ion Aldea-Teodorovici...

Da, încerc să-i redescopăr pentru mine pe Ion şi Doina și prin muzica lor orchestrală, iar prin intermediul meu și pentru public. Pentru că îmi doresc eu, multe proiecte referitor la muzica lor vor fi înfăptuite. Nimeni altcineva nu o să se ocupe de asta calitativ.

De ce timp de atâţia ani această muzică orchestrală nu a fost pusă în circulaţie?

Ele sunt doar pe partituri şi problema e că necesită bugete mari ca să le pui în practică (digitalizare și adaptare pentru orchestrele actuale). Iar odată cu maturizarea mea am înțeles că îmi doresc asta și voi face tot posibilul ca aceste lucrări să fie cât mai ascultate.

Pentru noi, Ion şi Doina sunt un simbol al renaşterii naţionale. Dar ce reprezintă acest cuplu de artişti pentru cântăreţii din afara hotarelor R. Moldova, pentru un chinez, pentru un lituanian, de exemplu?

Imaginează-ţi că mergi undeva şi cânţi piesele patriotice ale ţării respective. Eu cred că o să fii mândră, şi ei o să fie fericiţi că tu, un străin, cânţi piesele lor naţionale. E acelaşi lucru şi în cazul festivalului nostru. Noi suntem fericiţi că ne cântă limba română. Ei sunt fericiţi de emoțiile noastre patriotice şi mândri că pot să reprezinte o mică parte din cultura noastră. În felul acesta, apare un fel de armonie între noi. Ei îşi dau străduinţa să înveţe cât mai bine cuvintele, să aibă o pronunţie frumoasă. Mulţi ne-au dat o lecţie prin pronunţia lor extraordinară, o lecţie pentru multe persoane de diferite etnii din R. Moldova care vorbesc o română destul de stâlcită.

Anul acesta, interpreţi din Suedia, Anglia şi Spania au cântat în premieră. Cum reuşiţi să atrageţi cântăreţi din alte şi alte ţări să participe la acest festival?

În mare parte, cum se spune în franceză „bouche à oreille”, din gură-n gură. Avem şi membri ai juriului care au elevi din diferite ţări. La unele ediţii ne mai adresăm şi ambasadelor. Cert este însă că ar trebui să ne zbatem mai mult pentru asta ca să avem o concurenţă mai mare şi să creăm condiţii pentru asta.

Cele două premii mari (la categoria tineri şi maturi) au fost câştigate de Lavinia Rusu şi Anastasia Jantâc. Prin ce s-au remarcat aceste voci?

Lavinia Rusu și Anastasia Jantâc au câștigat marele trofeu prin majoritate. Pentru mine a contat probabil cel mai mult sinceritatea și naturalețea, pe lângă atitudinea profesională față de concurs. E ca un cuțit cu două tăișuri: pe de o parte, e complicat să vii instruit de cineva și să îți păstrezi calitățile tale unice, personalitatea artistică proprie, fără să treci de pragul teatralizării exagerate și personalității profesorului, iar un alt tăiș e riscul mare să vii fără pregătire profesională externă, ci doar cu prezentarea directă a ceea ce reprezinți tu și munca ta, fără implicarea profesorilor. Eu sunt un adept al ambelor metode, dar intercalate, bineînțeles, și ador personalitățile autodidacte.

De la vârsta pe care o ai, cum îţi reprezinţi părinţii?

Eu îi reprezint prin ceea ce fac şi ceea ce au cultivat părinţii, bunicii, profesorii mei și căutările mele continue. Reprezint un cumul de energie şi inspiraţie din diferite domenii. Pe lângă faptul că voi cânta mereu piesele lui Ion şi Doina, ne zbatem cu trupa pe care o avem („Dusty Baron”/„Baronul prăfuit”), pentru mici turnee prin lume. În orice caz, îmi văd de proiecte, dar tot cu această trupă vom încerca să realizăm nişte rearanjamentepentru muzica orchestrală a tatălui meu.

(Despre) ce ar fi cântat Ion şi Doina Aldea-Teodorovici astăzi, dacă ar fi trăit?

Habar n-am. Mie mi-a plăcut perspectiva lui Jack Nicholson care spunea că în anumiţi ani a jucat comedie, în alții – horror, iar în anii aceştia nu îl inspiră decât teatrul absurdului. Ei bine, și pe mine societatea noastră absurdă mă inspiră. Valorile se disipează, se pierd pe zi ce trece pentru că avem prea multă informaţie în jurul nostru şi nu ştim cum să-i facem faţă. Suntem oarecum o generaţie sacrificată, pentru că suntem prima generaţie care are acces la atâta tehnologie şi încărcătură informaţională. Personal, ceea ce mă inspiră e o privire ironică şi poate chiar cinică asupra societăţii noastre. Posibil că Ion şi Doina ar fi avut aceeaşi atitudine.

Îţi mulţumesc pentru dialog.