DOC // Locuitorii spațiului geografic „de la Nistru până la Tisa” se numeau ROMÂNI, arată un FACSIMIL ce datează cu anul 1453: Persoane străine care au scris despre populaţia românească din spaţiul carpato-danubiano-pontic

Operele unor istorici, cronicari, geografi, etnografi, statisticieni și sociologi, care au locuit sau au călătorit în arealul geografic de la Nistru până la Tisa acum câteva sute de ani, arată că pe aceste pământuri au locuit întotdeauna români.

Conferenţiarul universitar Alexandru Gamanjii a lansat, la finele săptămânii trecute, în incinta Bibliotecii Municipale „Bogdan Petriceicu Haşdeu” din Chișinău, cartea „Documente privind unitatea poporului român (De la Nistru până la Tisa…)”.

Lucrarea face o scurtă prezentare a autorilor, citează din opera lor locul unde au fost menţionați românii şi publică facsimilul documentului citat.

Compartimentul I al culegerii de documente este intitulat „Unitatea poporului român în sec. XV-XX” şi cuprinde extrase din mărturiile persoanelor străine şi autorilor români, care au scris despre populaţia românească din spaţiul carpato-danubiano-pontic.

De exemplu, în carte este citat Flavio Biondo, un umanist italian și secretar apostolic al Papei Nicolas V. Opera lui Biondo a avut o influență de lungă durată asupra tuturor istoriilor latiniste umaniste. El a fost unul dintre primii istorici care a divizat istoria în trei etape (antică, medievală, modernă) și este cunoscut drept unul dintre primii arheologi.

Cea mai mare lucrare a sa a fost „Historiarum ab inclinatione Romanorum imperii decades”, publicată în Venezia, în anul 1483. Lucrarea conține 32 de volume.

Biondo viziteazã ținuturile Valahia și Moldova în 1453 și ulterior, scrie o scrisoare la 1 august 1453, adresată lui Alfons de Aragon, regele Siciliei, şi dictată de problema unei cruciade a creştinilor contra turcilor („Ad Alphonsum Aragonensem serenissimum regem de expeditione in Thurchos”), descoperită de directorul muzeului Vaticanului Bartolomeo Nogara la începutul sec. al XX-lea. În prezent, aceasta are denumirea „Lettera ad Alfonso d'Aragona”, Roma, 1 agosto 1453.

Scrisoarea dată este publicată în lucrarea „Ephemeris Daco-Romana”, annuario della Scuola Romena di Roma, Rome 1923. La pag. 361-363 a cărții e redată scrisoarea dată cu fragmentul în care Biondo vorbește despre români (valahi) următoarele:

„...Şi acei Daci Ripensi sau Valahi din regiunea Dunării îşi proclamă ca o onoare şi îşi afişează originea lor romană, pe care într-adins o fac să se vadă din vorbirea lor, pe aceşti creştini, care după obiceiul catolic vin în fiecare an să viziteze Roma şi bisericile apostolilor, odinioară ne-am bucurat mult că i-am auzit vorbind în aşa chip, încât cele ce ei le rosteau după obiceiul neamului lor, aveau o mireasmă de limbă latină ţărănească şi puţin gramaticală”.



Și Ștefan cel Mare vorbea despre români în documentele vremii.

În 1470, Ștefan cel Mare l-a eliberat pe Oană tătarul, rob domnesc, fapt certificat de către diacul Stețco – persoană care întocmea și copia actele în cancelaria domnească.

În acest document care se află în posesia Serviciului Județean Suceava al Arhivelor Naționale, domnitorul Ștefan cel Mare menționează despre români (volohi) următoarele:

„† Din mila lui Dumnezeu, noi, Ștefan voievod, domn al Țării Moldovei. Facem cunoscut cu această carte a noastră, tuturor celor care o vor vedea sau o vor auzi citindu-se, când aceasta va fi de trebuință cuiva, că dăm și am dat această carte a noastră tătarului și robului nostru, care a fugit de la noi și din țara noastră în Țara Leșească, anume Oană tătarul, și copiilor lui, pentru aceea ca el să vină de la sine înapoi, și cu copiii lui, la noi și în țara noastră, iar de robie să fie iertat, el însuși și copiii lui, în vecii vecilor, și să nu-l aducem din nou în robie, și nici pe copiii lui, ci să se așeze în țara noastră, el și cu copiii lui, slobod și în bunăvoie și fără nicio nevoie, așa cum stau și trăiesc în țara noastră toți românii după legea lor românească [Ȣси воʌоховє своимь воʌоскымь закономь], și să fie și să trăiască după această lege și după acest obicei, în țara domniei mele, tot așa și el însuși, apoi, și cu copiii lui și să nu dea și să nu plătească niciodată nimic după dreptul robilor și al tătarilor, nici coloade, nici dare, să nu plătească nici unui boier al său, la care va trăi atunci.
A scris Stețco, la Suceava, în anul 6978 (=1470) februarie 8.”

În acea perioadă, actele oficiale se scriau în limba slavonă care nu o vorbea nimeni, limbă în care românii erau numiți atunci valahi/volohi, de altfel cum îi numeau majoritatea străinilor.

O altă personalitate citată în carte este Johann (Hans) Schiltberger, un călător și scriitor german, care a trecut în 1427 prin țările românești Moldova și Valahia. Schiltberger și-a scris amintirile sale care au fost publicate pentru prima dată la Mainz în 1475. Acestea au avut un mare succes și în secolul 15 au supraviețuit 4 ediții (3 fără dată și una în 1494).

Iată ce spune Schiltberger: „Am fost și în Țara Românească în cele două capitale ale ei care sunt numite Argeș (Agrisch) și Târgoviște (Turdisch). Și într-un oraș care se numește Brăila și care e așezat pe Dunăre și acolo își au locul lor de așezare luntrele și corăbiile cu care negustorii aduc mărfuri din țara păgânilor. Și mai trebuie amintit că locuitorii din Grossen Walachey (Valahia Mare) și din Kleinen Walachey (Valahia Mică) păstrează credința creștină; ei vorbesc o limbă deosebită; și ei își lasă părul și barba să crească și nu o taie niciodată.

Acuma ascultați și luați seama cum m-am întors în țară. Pe noi ne-a trimis împăratul de la Constantinopol pe o corabie la o cetate ce se numește Chilia (Keyler) și acolo se varsă Dunărea în mare. Și la această cetate m-am despărțit de prietenii mei care au venit cu minte din păgânitate și m-am alăturat unor negustori cu care m-am dus într-un oraș care se numește în limba germană Weiszestatt (Cetatea Albă) care se află în Valahia. Și mai apoi am ajuns la un oraș numit Suceava (Sedhof) și care este cetatea de scaun a Valahiei Mici”.

În Compartimentul II al cărții, intitulat „Unirea Basarabiei cu România în anul 1918 – expresia unităţii poporului român”, au fost publicate un şir de documente din anii 1917-1918, care demonstrează procesele de renaştere naţională şi dorinţa basarabenilor de a se uni cu Patria-mamă, România.

Compartimentul III, intitulat „Dezvoltarea Basarabiei după Unirea cu România (hărţi, extrase din enciclopedii şi reviste, fotografii”, conţine un studiu realizat de dr. Alexandru Gamanjii („Modernizarea infrastructurii economico-sociale a Basarabiei după Unirea cu România în anul 1918”) în care autorul a analizat obiectiv procesele desfăşurate în România după încheierea Primului Război Mondial, în special în Basarabia.

Vedeți documentele găsite de Alexandru Gamanjii în cartea atașată mai jos: