Dezvăluiri științifice: Cum reușește creierul să uite numele, dar să își amintească mersul pe bicicletă

Studii recente aduc o perspectivă nouă asupra mecanismelor neurobiologice ale așa-numitei "uitări". Aceste descoperiri ar putea fi de ajutor în tratarea formelor sale patologice, dar și pentru o mai bună înțelegere de sine.

Pe măsură ce inteligența artificială, dotată cu o capacitate infinită de memorare, avansează, sunt realizate noi descoperiri cu privire la mecanismele neurobiologice care permit creierului uman să învețe, să-și amintească, și din fericire, să uite selectiv. Este esențial pentru creier să nu-și amintească toate informațiile primite constant, pentru că acest lucru ar fi inutil și incomod.

În cuvintele cercetătorilor canadieni Mitchell de Snoo și Paul Frankland, "la nivel neuronal, învățarea este susținută de întărirea conexiunilor dintre neuronii care sunt activi". Această întărire duce la stabilirea unui set de neuroni, denumit engramă, care corespunde unei amintiri specifice.

Complexitatea problemei devine evidentă când considerăm că în creier există peste 85 de miliarde de neuroni, repartizați în cortexul cerebral și alte structuri. Aceste celule nervoase sunt conectate printr-o rețea extinsă care permite procesele de învățare și uitare. Înțelegerea faptului că uneori o persoană nu poate fixa o idee sau nu își amintește anumite lucruri este esențială pentru înțelegerea afecțiunilor precum boala Alzheimer.

O engramă legată de o anumită amintire sau informație ar trebui, în teorie, să nu întâmpine probleme la recuperare. Cu toate acestea, operațiunea poate eșua din cauza fenomenelor de uitare prezente în creier. "Uitarea poate fi definită ca eșecul procesului de reamintire a unei amintiri care a fost odată accesibilă", spun cercetătorii de la Programul de neuroștiințe și sănătate mintală din Toronto.

Din perspectivă neurobiologică, uitarea este atribuită fie dizolvării unui engram, rezultând în dispariția informației, fie disfuncționalității sistemului care permite recuperarea acesteia chiar dacă engramul mai există. Aceasta se poate compara cu o căutare într-un depozit unde fie obiectul nu mai există, fie nu poate fi găsit.

Una dintre întrebările interesante este legată de memoria detaliilor cotidiene. Se întreabă dacă aceste informații trecătoare din zi cu zi dispar rapid sau rămân ca o urmă mnemonică recuperabilă. Cercetările pe șoareci au arătat că amintirile nesemnificative sunt recuperabile marcat chiar și după un timp, cu toate că nu au intrat în memoria pe termen lung.

Amintirile bine stabilizate pe termen lung pot cădea, de asemenea, în uitare. Prin modificări ale neuronilor sau sinapselor care îi leagă, aceste amintiri devin greu de recuperat. Studiul acestor procese nu doar contribuie la progresul cunoașterii, ci poate oferi soluții pentru tratarea unor tulburări mintale caracterizate printr-un exces sau un deficit de memorie.

Există și o memorie pe termen lung, care derivă din recodarea unor părți ale memoriei pe termen scurt. Aceasta este alcătuită din mai multe tipuri de amintiri, cum ar fi memoria episodică și semantică, având roluri diferite în structurarea cunoașterii și continuității personale.

În plus, există memoria implicită sau non-declarativă, cum ar fi memoria procedurală, legată de acțiuni ca mersul pe bicicletă, care rezistă bine de-a lungul vieții. Această memorie permite creierului să fie capabil să învețe și să uite selectiv, contribuind la sănătatea mintală și capacitatea decizională generală.