Cui aparțin Luna și resursele ei naturale?

Noua „ofensivă spațială” declanșată în ultimii ani pune problema proprietății asupra planetelor și asterozilor, dar și pe cea a exploatării zăcămintelor naturale din spațiu, în condițiile în care oamenii devin din ce în ce mai conștienți de pericolele supraexploatării resurselor Terrei.

Emiratele Arabe Unite au devenit prima țară arabă care a lansat, luna aceasta, o sondă spațială către Marte, al-Amal /Hope (Speranță - n.r.). Această misiune către Marte a fost urmată săptămâna aceasta de misiunea Tianwen-1 a chinezilor, iar Mars 2020, misiunea americanilor, este programată pentru 30 iulie. Trei lansări diferite în aceeași lună, toate țintind Marte. Peste vreo șapte luni, Planeta Roșie va avea oaspeți, nu glumă.

Statele Unite pregătesc totodată revenirea omului pe Lună, începând cu 2024, iar în cursa spațială au intrat între timp și actori privați, precum compania SpaceX a lui Elon Musk.

Perspectiva ca omenirea să exploateze resursele naturale ale corpurilor cerești pare o provocare. Dar programul american Artemis, care vrea să readucă omul pe Lună în jurul anului 2024 - ca un preambul pentru Marte - prevede că explorarea viabilă și durabilă a Lunii și a lui Marte se bazează pe utilizarea resurselor lor naturale.

Acest obiectiv ridică însă două întrebări: este posibilă exploatarea resurselor spațiale, din punct de vedere juridic, și cine are dreptul să decidă în acestă chestiune?

Un cadru juridic internațional ambiguu

Elaborat în paralel cu zborurile către Lună din anii '60-'70 ai secolului trecut, în cadrul unui comitet specializat al ONU consacrat folosirii pașnice a spațiului extra-atmosferic, dreptul internațional referitor la spațiu își găsește prima sa expresie în Tratatul din 1967, pe numele său complet „Tratatul asupra principiilor de reglementare a activității statelor în ceea ce privește explorarea și utilizarea spațiului extra-atmosferic, inclusiv a Lunii și celorlalte corpuri cerești”.

Acest tratat, ratificat de majoritatea statelor, inclusiv de principalele puteri - SUA, Rusia, China, Franța și Japonia - prevede ca prim principiu libertatea: libertatea de explorare și libertatea de folosire a spațiului sunt considerate „apanajul întregii umanități”.

Tratatul stabilește totuși limitele acestei libertăți, pentru a putea feri spațiul și corpurile cerești de catastrofe, războaie sau cuceriri teritoriale. Explorarea și utilizarea spațiului nu se vor putea face decât în scopuri pașnice - ceea ce, în interpretarea cvasi-generală a statelor, nu interzice trimiterea de sateliți destinați apărării naționale. Altfel, orice formă de însușire a corpurilor cerești este interzisă de tratat.

Cum exploatarea industrială și comercială a resurselor naturale ar trebui să se bazeze pe aproprierea acestor resurse, este oare posibil și licit să ne însușim aceste resurse ignorând principiul non-aproprierii corpurilor celeste pe care se află aceste resurse? se întreabă experții în drept.

Luna, patrimoniu comun al umanității?

Un alt tratat internațional a stabilit în 1979 două principii suplimentare.

Pe de o parte, Luna, celelalte corpuri cerești și resursele lor naturale constituie „patrimoniu comun al umanității” și aceste resurse nu pot deveni proprietatea unor state, a unor organizații internaționale, a unor organizații naționale sau a unor persoane fizice.

Pe de altă parte, statele se angajează să stabilească un regim internațional care să reglementeze exploatarea resurselor naturale ale Lunii și celorlalte corpuri atunci când această exploatare va deveni posibilă, pentru a permite „o repartizare echitabilă între toate statele membre a avantajelor care vor rezulta din aceste resurse, o atenție specială urmând să fie acordată intereselor și nevoilor țărilor în dezvoltare”.

Orientarea spre un cvasi-colectivism a acestui al doilea acord a compromis în mare parte acceptarea lui de către comunitatea internațională, începând cu Statele Unite: la ora actuală, numai 17 state sunt părți ale acordului din 1979 și niciunul dintre semnatari nu este o mare putere spațială.

Statele Unite fac un pas înainte

La începutul anilor 2010, perspectiva unei exploatări a resurselor spațiale începe să prindă contur în Statele Unite, odată cu crearea unor societăți private precum Planetary Resources și difuzarea unor rapoarte referitoare la proprietatea privată în spațiu.

În 2015 SUA adoptă Space Act, care îi autorizează pe cetățenii americani implicați în recuperarea resurselor spațiale să valorifice acele resurse, ceea ce include posesia, proprietatea, transportul, utilizarea și vânzarea lor. Statele Unite consideră că această activitate nu contrazice principiul non-aproprierii din Tratatul spațial, în măsura în care cetățenii americani nu-și însușesc înseși corpurile cerești, ci doar resursele lor, odată extrase.

Mulți experți juridici consideră însă că prinicipiul non-aproprierii corpurilor spațiale nu ar permite însușirea resurselor lor.

Pare dificil de a tranșa ferm această dezbatere juridică. Problema exploatării resurselor naturale din spațiu nu se punea în epoca elaborării Tratatului spațiului cosmic, iar prevederile sale lapidare în materie de non-apropriere nu permit reglarea cu precizie a chestiunilor juridice actuale.

ONU, neputincioasă

În 2017, Luxemburgul calcă pe urmele Statelor Unite și adoptă o lege care statuează explicit că „resursele spațiului pot fi însușite”.

În februarie 2020, Emiratele Arabe Unite, actorul în ascensiune al domeniului spațial, adoptă o legislație similară.

ONU s-a sesizat în 2016 în legătură cu această chestiune, dar activitățile sale se limitează deocamdată la un schimb de vederi între state. Comitetul său nu dispune de niciun mandat pentru a-i permite să înceapă activități cu caracter normativ. Iar punctele de vedere ale statelor sunt uneori diametral opuse. Rusia, de exemplu, se opune ferm inițiativelor naționale care încearcă să reglementeze unilateral această activitate.

Continuarea pe Digi24.ro