Cu 120 de lei la 95 de ani

Bătrânețe // O viață de om, o poveste de un milion

Este lucidă și energică la 95 de ani, dar nevoită să se descurce cu o pensie de 120 de lei pe lună. Cu toate acestea, nu se plânge și se declară mulțumită când privește în urmă, la desaga cu amintiri pe care astăzi le povestește tuturor cu mult drag.

Născută în 1921

Este povestea mătușii Zamfira Pârău, cel mai vârstnic locuitor din satul Lăpușna, raionul Hâncești. S-a născut în anul 1921 într-o familie de gospodari, care au învățat-o ce înseamnă munca și i-au insuflat dragostea pentru credință.

La vârsta de 19 ani, și-a întemeiat o familie, alături de un soț cu care s-a înțeles toată viața și pe care l-a iubit cu abnegație.

„Înainte să mă mărit cu soțul meu, trei ani ne-am văzut, ne-am știut, am vorbit, am sfătuit, ne-am întâlnit, iar într-o zi am hotărât să ne căsătorim. Mama mi-a spus să nu mă mărit cu băiatul acesta, deoarece are un tată rău. Până la urmă, l-am ascultat pe soțul meu care mi-a promis că el nu va fi niciodată ca tatăl său. Sfânt i-a fost cuvântul. Acum am trei copii și foarte mult îmi doresc să se înțeleagă la fel de bine cum ne-am înțeles noi. Eu cu soțul meu am trăit 60 de ani împreună și nici măcar o dată nu am fost asuprită de el”, zice mătușa Zamfira.

„Chiar dacă am 68 de ani, de câte ori vin la mama, mă simt copil”

Băiatul mătușii Zamfira, Gheorghe Pârâu, este foarte mândru de mama sa și o vizitează cu mare drag tot timpul.

„Prea puțini sunt cei de vârsta mea care mai au încă un părinte în viață. Chiar dacă am 68 de ani, de câte ori vin acasă să o văd pe mama, mă simt încă un copil. Mi-ar fi greu, dacă ea nu ar mai fi lângă noi. Așa cum se spune, atâta timp cât părinții sunt în viață, tu ești copil, indiferent ce vârstă ai”, ne spune Gheorghe Pârău.

După ce s-a însurat, și-a construit o casă alături de cea a părinților, unde trăiește și astăzi. Și dacă lui moș Gheorghe îi este dragă casa părintească, mătușa Zamfira o numește „colț de rai”.

„Casa mea întotdeauna a fost un colț de rai. Mai ales când eram tânără, aveam puterea să le fac pe toate. Eu și cu soțul meu Vasile am construit un beci, un cuptor, o sobă, un horn, am făcut de toate ca să ne putem crește copiii așa cum se cuvine”, zice bătrâna.

Copiii, la casele lor

Mătușa Zamfira are trei copii, o fată și doi băieți, toți sunt la casele lor și au bucurat-o deja cu nouă strănepoți.

„Copiii mei au fost foarte buni. Întotdeauna au ascultat de mine și niciodată nu am avut certuri cu ei. Pe toți trei i-am crescut ca o floare în ghiveci. Apoi, ei s-au făcut mari și și-au întemeiat câte o familie. Acum am rămas singură”, privește în gol eroina noastră.

Totuși, ne spune că cel mai des o vizitează unul dintre strănepoți. Este vorba despre Daniel din Strășeni, în vârstă de 14 ani. Chiar dacă este elev în clasa a VIII-a și are multe teme pentru acasă, găsește timp să-și viziteze străbunica.

„Cel mai des vin aici la sfârșit de săptămână și în vacanță. Îmi place să o ajut la tăiat lemne, dar și la alte treburi gospodărești. Mi-am făcut o grămadă de prieteni în acest sat, așa că nu am timp să mă plictisesc”, povestește Daniel.

Greutățile

În viață a trecut prin multe greutăți, dar niciuna nu se compară cu deportările din vara anului 1941, atunci când puținul pe care-l aveau le era luat.

„Noi nu am fost o familie bogată, eram oameni simpli care munceam la pământ. Însă, o mare greutate i-a năpădit pe cei bogați. Îmi aduc aminte cum veneau în mijlocul nopții și le luau oamenilor animalele din ogradă și hectarele de pământ, iar pe ei îi scoteau cu forța din casă, îi încărcau în mașini și de atunci nu i-am mai văzut niciodată. Din fericire, familia noastră a rămas împreună și îi mulțumesc în fiecare zi lui Dumnezeu pentru acest lucru”, rememorează femeia de 95 de ani.

Când totul părea că se îndreaptă spre mai bine, o foamete cumplită a năpădit peste oameni. Dacă unii s-au descurcat cu greu și au supraviețuit, alții au murit în chinuri groaznice.

„Aveam foarte puțină mâncare în casă, cu toate acestea ei veneau și ne luau tot, chiar și un colț de pâine. La cât de greu ne-a fost, nici nu știu cum ne-am descurcat. Îmi aduc aminte că atunci au murit mulți oameni de foame. Iar noi am trăit cum ne-a îndreptat Dumnezeu”, afirmă bătrâna.

Anii de muncă, pierduți

După o viață întreagă muncită la pământ, a ajuns să fie răsplătită de către stat cu o pensie de doar 120 de lei, bani care, zice ea, nu-i ajung „mai pentru nimic”.

„Din acești bani îmi ajunge să plătesc doar energia electrică, iar câteodată îmi mai rămân 2-3 lei pentru o pâine. Am mare noroc de copiii mei care mă ajută. În fiecare săptămână vine câte un copil și îmi aduce mâncare, mă ajută prin gospodărie. Îi mulțumesc lui Dumnezeu că îi am pe ei”, își exprimă ea recunoștința.

Maria Pârău, fiica doamnei Zamfira, susține că a încercat să rezolve problema pensiei. Chiar dacă a scris nenumărate cereri atât la primăria din satul Lăpușna, cât și la autoritățile raionului Hâncești, nu a putut obține niciun rezultat.

„Încerc de mai bine de 30 de ani să rezolv această problemă, dar fără niciun rezultat. Cei de la primărie îmi cereau acte care să demonstreze că mama mea a muncit, dar din păcate aceste documente s-au pierdut odată cu destrămarea colhozului. Cred că aici este vorba despre nepăsarea autorităților. Mama ar putea primi o pensie decentă, măcar pentru faptul că este unul dintre puținii cetățeni longevivi din Republica Moldova”, menționează Maria Pârău.

Secretul longevității

În ciuda greutăților pe care le-a avut pe parcursul vieții, doamna Zamfira mărturisește că a știut întotdeauna ce este fericirea și s-a bucurat mereu de fiecare zi trăită.

Zice că, în cei 95 de ani, nu a știut ce înseamnă boală, iar secretul ei a fost munca, hrana sănătoasă și un pahar de vin în fiecare zi.

Daniela Nucă, stagiară