CELEBRITĂȚI care au sfârșit în MIZERIE - care au fost ultimele lor cuvinte

O serie de personalități din artă, istorie sau literatură au plecat din această lume într-un mod sordid, în sărăcie cruntă ori părăsiți de prieteni și rude.

Lucrarea „Dicționarul oamenilor celebri în fața morții”, scrisă de istoricul francez Isabelle Bricard în anul 2000, prezintă detalii mai puțin cunoscute despre ultimele momente din viața unor personaje ilustre ale umanității.

Jonathan SWIFT - Poet, romancier și pamfletar irlandez

Data morții: 19 octombrie 1745 (la 78 de ani)

Cauza: apoplexie

Locul: Dublin (Irlanda)

Înhumat: Catedrala Saint-Patrick, Dublin

Trist sfârșit a avut Swift, care a murit nebun, după nouă ani de demență, pradă unui neastâmpăr care îl făcea să meargă prin casă și câte zece ore pe zi, refuzând să mănânce sau să bea în prezența cuiva, vorbind fără șir.

Uneori își recăpăta luciditatea și, privindu-se în oglindă, spunea disperat, ca și cum ar fi vorbit cu cineva străin: „Sărmane Swift!“

S-a spus că servitorii îi lăsau, uneori, să intre pe cei dornici să vadă această epavă năucă, arătându-l pentru bani.

Johann STRAUSS I (tatăl) - Dirijor și compozitor austriac

Data morții: 25 septembrie 1849 (la 45 de ani)

Cauza: scarlatină

Locul: Kumpfgasse, Viena (Austria)

Înhumat: Cimitirul din Doebling, Viena

Strauss a avut parte de un sfârșit sordid: a murit de scarlatina pe care o contractase de la una din fiicele sale naturale și a fost găsit fără viață în apartamentul devastat al amantei sale, Emilie. Băiatul de prăvălie al băcanului din vecini a dat peste cadavru, gol, căzut pe podea din patul răvășit. Șifonierele și sertarele erau goale: Emilie luase cu ea tot ce putuse, până și cămașa de noapte și așternutul în care își găsise sfârșitul Strauss.

„Strauss a murit ca un câine, dar a fost înmormântat ca un rege“, a spus scriitorul Hans Weigel.

Într-adevăr, o sută de mii de persoane, adică o cincime din populația Vienei, i-au urmat sicriul, purtat de muzicienii din orchestra lui. Pe capacul sicriului, pe o pernă neagră, era vioara maestrului, cu coardele rupte.

Lev Nikolaevici TOLSTOI - Scriitor rus

Data morții: 7 noiembrie 1910 (la 82 de ani)

Cauza: pneumonie

Locul: Astapovo, Gubernia Riazan (Rusia)

Înhumat: Iasnaia Poliana (Rusia)

În dorința de a scăpa de soția sa, lângă care nu mai suporta să trăiască, Tolstoi și-a părăsit, pe ascuns, casa de la Iasnaia Poliana. Pe drum, a răcit și a fost nevoit să coboare din tren la gara Astapovo. Cum acolo nu exista nici un hotel, a fost găzduit în camera șefului de gară.

Șase medici s-au perindat la căpătâiul lui, ceea ce l-a făcut să spună, contrariat: „Mai sunt și alți bolnavi de îngrijit, nu numai Lev Tolstoi!“.

În scurt timp, întreaga lume era cu ochii pe Astapovo și ziariștii dădură năvală. Imediat, veni și familia, dar Tolstoi refuză să-și vadă soția, căreia nu i s-a permis să vină la patul lui decât în ultima clipă, când nu mai era lucid. Și-a chemat, în schimb, fiica preferată, Mașa, care murise în 1906. Delirând, Tolstoi avea un singur gând, să plece din nou, să fugă, cât mai departe. „S-o iau din loc, trebuie s-o iau din loc!… Să mă duc oriunde, să nu mă mai piseze nimeni. Dați-mi pace!“

Fiul său, Serghei, i-a auzit ultimele cuvinte:

„Adevărul… Iubesc… mult… toți“.

Henri Marie de TOULOUSE-LAUTREC - Pictor francez

Data morții: 9 septembrie 1901 (la 37 de ani)

Cauza: congestie cerebrală

Înhumat: Vardelais (Franța)

Distrus de alcool – „picăturile din mustață n-apucau să i se usuce“ - și de sifilisul contractat la 24 de ani, Toulouse-Lautrec începu să aibă, în 1899, crize de delirium tremens. Familia fu nevoită să-l interneze într-o casă de sănătate la Neuilly, pentru o cură de dezintoxicare, dar, de cum ieși de acolo, în mai 1899, se puse din nou pe băut.

Sfârșitul i-a fost, de fapt, o lungă sinucidere, o autodistrugere lentă cu scurte pauze. În vara lui 1901, aflându-se lângă Arcachon, făcu o paralizie. Vederea tatălui, venit la patul lui, îl făcu să spună: „Ah! tată, știam eu că n-o să-ți scape sunetul cornului!“. Un tată bizar de-a binelea, care avea fobia podurilor, preferând să treacă apele prin vaduri sau înot și care, stând de veghe lângă fiul muribund, vâna cu un elastic muștele de pe așternut „Idiot bătrân!“, a fost comentariul fiului.

Mama sa l-a îngrijit cu devotament, prelungindu-i, probabil, calvarul.

Înmormântarea se transformă în tragicomedie, căci domnul de Toulouse-Lautrec tatăl, dorind să conducă el însuși dricul, mână caii la galop și sili cortegiul s-o țină într-o fugă până la cimitir.

Paul VERLAINE - Poet francez

Data morții: 8 ianuarie 1896 (la 52 de ani)

Cauza: congestie pulmonară

Înhumat: Cimitirul Batignolles, Paris

La sfârșitul lunii decembrie 1895, poetul s-a îmbolnăvit de „reumatism, ciroză, gastrită, icter“, cum și-a înșirat chiar el bolile. Pe 30 decembrie, îi trimise contelui de Montesquiou un apel disperat: „N-am nici un ban în casă“.

Contele a trimis ceva bani, nu prea mulți, la adresa unde, într-o casă modestă, Verlaine locuia cu Eugenie Krantz, o bătrână prostituată alcoolică. Cu ajutorul primit, a mai cumpărat niște cărbuni de foc, dar, între timp, făcuse o congestie pulmonară.

Verlaine a mai apucat să pună pe hârtie, cu un scris chinuit, un ultim poem, intitulat Moarte! În seara de 7 ianuarie, a primit sfântul maslu. În timpul nopții, delirând, a încercat să se scoale. Eugenie a vrut să-l oprească, dar, cum el nu se lăsa, în cele din urmă aceasta a plecat să bea un pahar la vecini. A doua zi dimineață, Verlaine a fost găsit zăcând pe jos fără cunoștință, gol, sub portretul tatălui său, pe care obișnuia să-l împungă cu vârful de metal al bastonului, când se întorcea acasă beat. S-a stins fără să sufere, pe 8 ianuarie, pe la 7 seara, de față fiind Eugenie și un tânăr fanatic al operei sale, Cornuty.

Un imens cortegiu de admiratori l-a însoțit până la Cimitirul Batignolles. În fața gropii deschise, Eugenie a strigat: „Verlaine, toți prietenii tăi sunt acolo!“

Wolfgang Amadeus MOZART - Compozitor austriac

Data morții: 5 decembrie 1791 (la 35 de ani)

Cauza: afecțiune renală complicată de o criză de uremie

Locul: Mozarthaus nr. 8 (casa a fost demolată în 1874), Viena (Austria)

Înhumat: cimitirul Sfântul Marx, Viena

Legenda spune că Mozart ar fi primit în anul 1790 vizita unui misterios oaspete, îmbrăcat în gri, venit să-i comande un „Recviem“ în numele unui personaj care nu dorea să-și dezvăluie numele. Astăzi se știe însă că a fost un contract în toată regula, încheiat în fața unui notar, între Mozart și contele Walsegg zu Stuppach.

Nu e mai puțin adevărat că această comandă l-a tulburat pe Mozart, a cărui sănătate era ruinată, făcând să-i încolțească în minte ideea superstițioasă că muzica pe care o compunea era destinată propriilor lui funeralii.

Pe 20 noiembrie 1791, Mozart a căzut la pat. Opt zile mai târziu, doctorii i-au pus diagnosticul de „febră militară“ (sic!).

„Simt că s-a terminat cu muzica pentru mine“, a spus Mozart cu un suspin.

Totuși, în momentele când suferința îi dădea un răgaz, mai lucra la „Recviem“ și le cerea prietenilor care veneau să-l vadă să cânte împreună cu el părțile terminate, el susținând, cu voce stinsă, partea de alto.

În noaptea de 4 spre 5 decembrie, Mozart a chemat-o pe Sophie Haibl, care îl veghea, spunând că are „gustul morții în gură“ și cerând să vină și un preot. Doctorul, care era la teatru, trimite vorbă că el nu mai poate face nimic pentru bolnavul aflat pe moarte și îi prescrie comprese reci pe frunte. Mozart cere partitura la „Recviem“ și o întinde pe pat zicând:

„N-am spus că pentru mine o scriu?“

A vrut să cânte partitura și - povestește Sophie Haibl - „ultima lui suflare a fost ca și cum ar fi vrut să imite cu gura trompetele «Recviemului» său“. Era ora 12.55.

Socoteala a ceea ce rămânea după el a durat foarte puțin: lăsa 60 de florini. S-a organizat o înmormântare pe măsură: cortegiu de categoria a treia (11 florini) și groapa comună.

După un scurt serviciu funebru la Catedrala Sfântul Ștefan, într-o capelă laterală, fără slujbă și fără muzică, cortegiul s-a îndreptat spre cimitirul Sfântul Marx, în afara orașului. În clipa când cortegiul trece de zidurile orașului, se pornește o viforniță: cei câțiva prieteni care urmau sicriul se întorc din drum și se duc să se încălzească la „Șarpele de argint“.

Mozart a fost aruncat la groapa comună, de față fiind doar cioclii.

Vezi și despre alte personalități AICI!

Sursa: historia.ro