Cele două case ale Lidiei Constantinescu

Revenire // Lidia Constantinescu, scriitoare născută în Basarabia și refugiată ulterior în România, a păstrat o legătură frumoasă între casa de aici și cea de la București

S-a născut și a locuit în orașul Cimișlia, însă la șapte ani s-a refugiat împreună cu părinții la Ciolpani, București. După aproape 40 de ani, soarta a adus-o înapoi în R. Moldova. S-a întors la Cimișlia cu intenția de a vizita meleagurile dragi, însă oamenii de aici au primit-o cu atâta căldură, încât și-a spus că e obligată să mai revină. În ultimii cinci ani, Lidia Constantinescu a donat zeci de mii de cărți pentru școlile din raion, a făcut o sală de lectură într-un liceu din oraș, a înființat o bursă ce îi poartă numele și a devenit cetățean de onoare al orașului. Poetesa spune că locul în care te-ai născut e sfânt, iar meleagurile copilăriei nu pot fi uitate vreodată.

„Casa nu mai era…”

Lidia Constantinescu este membră a Uniunii Scriitorilor din România, autoare a peste 15 cărți de poezii pentru copii, dar și a unui roman biografic, „Spinii din călcâi”. La 81 de ani, este sprintenă și are o energie debordantă: e mereu printre micii ei cititori, călătorind din România în R. Moldova și invers. Autoarea se pregătește acum să revină acasă, la Cimișlia, acolo unde o așteaptă o nouă inaugurare a unei biblioteci ce îi poartă numele, dar și mii de copii curioși să îi mai asculte povețele. Nu este bogată, așa cum nu sunt majoritatea literaților. Poetesa nu și-a luat drepturile de autor din cărțile ei în bani, ci tot în cărți, pe care le-a adus în R. Moldova. Din puținul pe care îl are, face donații și ajută tinerii studioși de la Liceul „Mihai Eminescu” din oraș. Când s-a întors prima dată în oraș, nu a putut scoate un cuvânt, din cauza emoțiilor. „Ajunsă la Cimișlia, mi-am recunoscut biserica și strada, dar casa unde trăiam nu mai era. În locul casei noastre era poșta și librăria”, spune poetesa. „Dacă ar fi fost casele acelea acolo, le-aș fi îmbrățișat, atât de dor îmi era de casa copilăriei mele. Dar nu era nimic…”, zice ea.

Grâul călcat de roțile căruței

Au fugit în România pe 29 iulie 1940. „A trebuit să plecăm din Cimișlia, pentru că tata fusese șef de post al Jandarmeriei. De un an de zile ieșise la pensie și era cunoscut drept un personaj important, cu descoperiri multe. Era supus terorii, pur și simplu, și a trebuit să plecăm”, își amintește Lidia Constantinescu. „Primăria ne-a pus la dispoziție două căruțe și am plecat alergând. Mama își pierdea cunoștința și apoi își revenea, pentru că nu știa ce sa facă și cum să plece”, spune poetesa. „Mi-a rămas în minte cum roțile căruței striveau grâul copt. Mă gândeam câtă pâine s-a pierdut atunci când mergeam noi cu căruța, trecând lanul de grâu ca să scurtăm drumul și să ajungem mai repede”, spune scriitoarea și începe să plângă. S-au refugiat în casa bunicilor ei din Ciolpani. Au stat apoi cu chirie, într-o cameră goală, dormind pe saltele.

Vremuri grele

„A fost foarte greu, eram cinci copii, mâncam mămăliga pe care nu o mai mâncasem vreodată și simțeam cum mi se înșiră mălaiul pe gât. Nici pâine pe masă, nici altceva. Perioada aceea a trecut, dar ghinionul m-a urmărit toată viața, pentru că fiind adolescentă deja, nu aveam ce încălța măcar… Mai târziu, când am avut salariu, am avut alte necazuri”, își povestește destinul scriitoarea. Ca refugiată nu a avut o șansă la facultate, așa că s-a limitat la studiile liceale. A lucrat apoi educatoare și așa a îndrăgit copiii. A debutat cu o plachetă de versuri pentru cei mici, apoi au urmat alte și alte cărți, printre care una semnificativă - „Treci, inimă, Prutul”. „Îmi amintesc dealul pe care erau așezate casele, de acolo noi ne dădeam cu săniile pe derdeluș. Și ajungeam de sus până în centru. Nu ne-a lipsit nimic în Cimișlia ca să putem trăi liniștit. Tată era admirat, întrucât era un om foarte corect”, rememorează autoarea. „Basarabenii sunt oameni minunați, ospitalieri și buni, care te primesc mereu cu brațele deschise. Din puținul pe care îl au, împart cu ceilalți, iar asta mă încântă”, menționează Lidia Constantinescu.

Bursă, sala de lectură și bibliotecă în numele ei

Ca să motiveze elevii de la Liceul „Mihai Eminescu” din Cimișlia să învețe limba română, a instituit o bursă, prin care oferă anual câte 1 000 de lei celui mai sârguincios elev. Directoarea liceului, Viorica Ghenciu, spune că scriitoarea s-a asigurat că bursa va fi oferită timp de mulți ani înainte. „Scriitoarea a depus 17 000 de lei pe contul asociației de părinți în 2009, au mai rămas 12 000, iar elevii vor putea primi bursa chiar și atunci când poetesa nu va mai fi în viață. Scriitoarea ne-a sponsorizat și am cumpărat mobilier în sala de lectură, a donat foarte multe cărți, iar noi am invitat-o să fie membru al colectivului nostru pedagogic. E colega noastră, ne simțim apropiați, am luat-o astfel în familia noastră”, spune Viorica Ghenciu. Și primarul orașului, Gheorghe Răileanu, are numai cuvinte de laudă pentru poetesă. „Apreciez foarte mult ce face pentru noi. În plan moral, mă bucur că nu și-a uitat Patria, a încercat să facă pentru Cimișlia ceea ce stă în puterile ei. Îi purtăm tot respectul și ne bucurăm de fiecare dată când vine aici”, spune primarul.

Bolnavă de nostalgie

„Dorința mea e să pot ajuta din puținul pe care îl am. E mai puternică bucuria mea de a oferi, decât de a primi. De ce să nu fac un lucru care să rămână?”, se întreabă Lidia Constantinescu. „Sper ca ceea ce fac să mă despăgubească. Urmează să mai aduc niște cărți la o școală din Cimișlia, unde copiii spuneau că la ei nu a fost niciun scriitor în vizită”, spune autoarea. Deși ține mult la R. Moldova și la orașul natal, nu vrea să revină definitiv aici. „Ar fi greu să mă întorc. Ar fi ca un ghimpe. Când m-am întors prima dată, cineva mă întreba: „Și acum ce vreți”? Nu vreau decât să calc pe urmele copilăriei mele. Nu am venit cu scopul să îmi dea, să primesc înapoi, am venit din dragoste. Locurile copilăriei nu se uită niciodată. Am fost bolnavă de nostalgie…”, explică scriitoarea. Acum, Lidia Constantinescu lucrează la volumul II al romanului ei „Spinii din călcâi”, iar peste câteva zile va sosi acasă, la Cimișlia. Poetesa vrea să participe la hramul orașului, dar și la deschiderea noului an școlar. Ca de obicei, va aduce cu ea sute de cărți, pe care le va dona unei școli din raion.