Ce înseamnă decizia Curții Supreme care a aruncat America în aer. Când poate fi urmărit penal un preşedinte american

Curtea Supremă a SUA a decis că Donald Trump beneficiază de imunitate în dosarul privind asaltul de la Capitoliu. Decizia controversată şi care a aruncat în aer spiritele peste ocean întârzie procesul în care este acuzat că a încercat să răstoarne rezultatului alegerilor câştigate de Joe Biden în 2020. Mai mult, hotărârea pasează responsabilitatea unei instanţe inferioare care trebuie să decidă acum dacă Donald Trump a acţionat în nume propriu sau ca preşedinte. Dar, înainte de toate măreşte şi mai mult puterea prezidenţială în SUA, arată o analiză The New York Times (NYT).

Decizia Curții Supreme de a acorda președinților imunitate faţă de urmărirea penală pentru acțiuni oficiale reprezintă o creştere extraordinară a puterii executive care va avea reverberații cu mult după plecarea lui Donald Trump de pe scena politică, explică NYT.

Dincolo de implicațiile imediate asupra dosarului lui Trump privitor la răstunarea alegerilor și de perspectiva că acesta s-ar putea simți mai puțin constrâns de lege dacă revine la putere, hotărârea contribuie şi la o creștere aproape constantă a puterii prezidențiale de la mijlocul secolului al XX-lea. Dintr-o dată, preşedinţii se bucură de un fel de prerogative monarhice, constată sursa citată.

„Relația dintre președinte și oamenii pe care îi servește s-a schimbat irevocabil. La fiecare utilizare a puterii oficiale, președintele este acum un rege deasupra legii", a scris judecătoarea Sonia Sotomayor într-o argumentare de respingere a deciziei, poziţie la care s-au alăturat ceilalți doi judecători liberali ai Curții Supreme.

Judecătorul-șef John G. Roberts Jr. a respins acest preocupări, spunând în numele majorităţii care a votat decizia cu 6-3 că președinții se deosebesc de oamenii obișnuiți, așa că este necesară protejarea lor de urmărirea penală dacă sunt acuzați că au abuzat de puterile lor pentru a încălca legea. „Ca nimeni altcineva, președintele este o ramură a guvernului, iar Constituția îi conferă puteri și îndatoriri mari”, a scris acesta. Acest lucru „nu îl plasează deasupra legii; ci protejează structura de bază a Constituției din care derivă acea lege”.

Niciun fost președinte înainte de Donald Trump nu a fost acuzat că a comis infracţiuni în timpul mandatului. Acest lucru a ridicat întrebarea dacă președinții anteriori au avut imunitate și dacă Departamentul de Justiție, sub președintele Biden, a încălcat o normă, permițând unui procuror special să îl acuze pe Trump, sau dacă pur şi simplu majoritatea celorlalți președinți nu au fost infractori.

După ce Richard Nixon a demisionat pentru a nu fi pus sub acuzare pentru abuz de putere în scandalul Watergate, succesorul său, Gerald R. Ford, a clasat ancheta penală asupra lui Nixon, grațiindu-l. Decizia a fost atât de nepopulară încât l-a costat pe Ford alegerile din 1976. Nixon a acceptat grațierea. Dar, în conformitate cu decizia actuală a Curții Supreme, întregul exercițiu a fost aparent inutil.

Înainte ca Nixon să fie forțat să demisioneze, puterea executivă creştea deja de zeci de ani. În timpul Războiului Rece, președinții din ambele partide au început să acționeze mai unilateral, în special în chestiuni de securitate națională, pretinzând că au drepturi constituționale de a păstra informații secrete față de Congres și tribunale. Creșterea a atins apogeul în vremea lui Nixon, care și-a rezumat filozofia puterii executive spunând „dacă președintele face asta, înseamnă că nu este ilegal”.

Congresul a încercat să restabilească controlul asupra puterii executive la mijlocul anilor 1970 printr-o serie de noi legi. Dar, începând cu administrația Reagan în anii 1980, constrângerile au început să se erodeze din nou. Ronald Reagan a încercat să împingă o agendă de politică conservatoare la care s-a opus un Congres controlat de democrați. Avocații din administrația sa au dezvoltat teorii constituționale care i-au permis să facă ceea ce dorea, chiar dacă Congresul decidea diferit.

Este cazul așa-numitei teorii executive unitare, care spune că Congresul nu poate fractura controlul președintelui asupra puterii executive prin acordarea independenţei de luare a deciziilor unei agenții de reglementare. Circumstanţele politice ale erei Reagan au determinat extinderea puterii prezidențiale pentru a fi absorbită în mișcarea juridică conservatoare care se răspândea și ea în aceeași perioadă și a ajuns să modeleze avocați republicani ambițioși. De-a lungul timpului, această atitudine a migrat în rândurile superioare ale sistemului judiciar, pe măsură ce președinții republicani au nominalizat avocați care nu erau doar conservatori din punct de vedere ideologic, dar aveau și experiențe în ramura executivă.