Casa M: Poveşti adevărate cu căpcăuni şi Ilene

Infern // Un univers pe care ni-l dorim al dragostei, al înţelegerii, dar care, din păcate, devine un calvar

Pereţi negri, scenă tapetată cu carton, un rând de borcane, o bicicletă care se roteşte pe loc, un closet, o cratiţă, o găină moartă, cu voal de mireasă şi patru femei care ne mărturisesc calvarul abuzului şi violenţei la care au fost supuse. Spectacolul-document „Casa M”, creaţia regizoarei Luminiţa Ţâcu şi a unui grup de tinere actriţe: Snejana Puică, Mihaela Strâmbeanu, Irina Vacarciuc şi Tatiana Raeţcaia, ne pune faţă în faţă cu o gravă problemă socială, pentru a cărei soluţionare autorităţile par să fi găsit soluţiile necesare, dar în acelaşi timp, aceasta continuă să persiste, din inerţia sistemului şi a mentalităţilor.

Teatru-document

În incinta Laboratorului teatral „Foosbook”, care încearcă să aducă publicului altceva decât aduc teatrele oficiale, s-a jucat spectacolul „Casa M”. Proiectul a fost realizat acum câţiva ani, cu susţinerea OSCE Moldova şi a Centrului de Arte „Coliseum”. Între timp, spectacolul a „călătorit” într-un tuneu prin R. Moldova, fiind prezentat în mai multe localităţi, pentru a sensibiliza societatea şi a da alarma faţă de fenomenul violenţei în familie.

Spectacolul „Casa M” este un colaj de mărturii ale femeilor, ale copiilor – victime ale violenţei domestice. Înainte de începere, regizorul Mihai Fusu a ţinut să atragă atenţia publicului că ceea ce urmează să vadă în scenă nu este rodul muncii unui autor, cu atât mai mult nu este ficţiune – chiar dacă unele scene par a fi desprinse din imaginaţie –, ci sunt cuvintele oamenilor, poveştile, vieţile lor în tot ce au mai autentic şi mai dramatic. „Noi nu am schimbat nimic pentru că am vrut să auziţi viaţa aşa cum este ea.” Pentru realizarea acestui proiect, echipa de creaţie s-a întânit cu femei abuzate, majoritatea din zonele rurale, dar şi din Chişinău, cu femei de la închisoare de la Rusca, care le-au marturisit istoriile lor. În spectacol au mai intrat scrisori ale copiilor, adresate mamelor lor care stau la închisoare, tot felul de poezii copilăreşti la tema maternităţii, familiei, percepţii, prejudecăţi, locuri comune despre menirea şi rolul femeii în familie, într-o societate tradiţionalistă cum e noastră.

Realitatea bate orice spectacol

Violenţa se prezintă în spectacol sub forme atât de hidoase şi inumane încât, în unele cazuri, este pur şi simplu de neimaginat că poate să apară între două fiinţe umane, cu atât mai mult între doi oameni care cândva şi-au jurat dragoste şi credinţă. De la cele mai frecvent întâlnite forme de violenţă: agresivitate verbală, umilire cu vorbe murdare, palme, pumni, în unele familii se ajunge la smulgere de păr, la târâre de păr prin grădină, pe drumul satului, la lovituri cu diverse obiecte grele: lom, lanţuri, scuturătoare de covoare, la legare de pat, călcare în picioare, snopire în bătăi până la desfigurare, batjocorire sexuală a soţiei, a copilului de doar 10 ani ş.a. Având în vedere că spectacolul deschide doar o mică fereastră către această lume a violenţei şi nu e decât o picătură în mare, vorba vine, putem bănui că „spectacolul vieţii” este de-o monstruozitate care întrece orice imaginaţie.

Femeile prin definiţie au o constituţie fizică mai firavă. Din această cauză, în majoritatea cazurilor de violenţă ele sunt obiectul. Din mărturisirile protagonistelor, doar una dintre ele s-a încumetat să-i întoarcă palma bărbatului, gest care a costat-o mult. În neputinţa lor de a rupe lanţurile acestei înrobiri domestice, singura lor soluţie este... omorul. Chiar cu preţul a 20 de ani de închisoare şi a răcirii relaţiilor cu propriii copii, aşa cum i s-a întâmplat uneia dintre eroine. Dar ca ea sunt multe. „Când m-o văzut copiii, când o-nşeput a mă boşi...! Mai tari pi mini dicât pi mort...! Mai bine îl uşidem cu 20 de ani în urmă ş-acum era sî ies liberî, frumoasî...!”

Prin tăcere suntem vinovaţi

Există un şir de factori care fac ca violenţa domestică să funcţioneze în toată nelegiuirea ei ca și ceva firesc. Este vorba în primul rând de o anume percepţie transmisă din generaţie în generaţie a acestui fenomen. Mai mult, chiar de o anume legitimare a violenţei, vociferată şi în spectacol: „tata dacă bate înseamnă că iubeşte, mama unde bate, iaca acolo creşte”, „femeia nebătută e ca și casa nemăturată”, „eu te-am făcut, eu te omor”, „mama ne bate ca să ştim de frică”, „tata vrea să facă oameni din noi” ş.a.

Până ajunge să-şi facă dreptate pe cale legală, prejudecăţilor înşiruite mai sus, li se adaugă şi altele, înfipte adânc în conştiinţa membrilor familiei, rudelor, prietenilor, consătenilor. „Rabdî, fa! Taşi din gurî cî-i pozor.” „L-am răbdat atâţa ani... Îmi era ruşâni sî-l lepăd. Ruşâni di lumi. Mă gândem sî nu fac copchiii di râs.”

„Din toati certurile şi bătăili au aflat tot satul, primăria, şcoala”, mărturiseşte una din femei. Cu toate acestea, „nimi nicî n-o văzut, nimi nicî n-o ştiut. Nimi nicî n-o făcut, nimi nicî n-o putut”.

„Când m-au luat la poliţii sî depun mărturie, i-am rugat pe poliţişti să nu mă dei pi mâinile lui cî tari mă temem di bătai. Fix la 12 noaptea am fost scoasî din sectorul din poliţii şî datî pi mâinili lui. Eu i-am rugat pi poliţişti sî mî ajuti, da’ ei nu m-o ajutat cu nimic”, susţine o altă victimă.

Din spusele unei alte protagoniste, atunci când era jos la pământ suportând ploaia de pumni ai soţului său, sătenii adunaţi roată în jurul lor „cari vroieu sî o scoatî, la cari li păre ghini, cari râdeu în hohoti. Trebuia vreo 5 ani sî-i dăi. Da’ el răpidi o tăiet porcu. Jumati l-o dus, bani o dat ca sî scapi”. Soţul altei femei abuzate, ajuns la puşcărie, a fost scos de acolo în câteva zile de un poliţist prieten. Cazul cutremurător al unei fetiţe care a fost bătută trei ani de zile peste mâna stângă, atât de tată, acasă, cât şi de profesoară, la şcoală, până i-au fost desfigurate falangele crescându-i strâmbe, ca să se dezveţe să scrie cu stânga, indiscutabil este un indiciu al gradului de civilizaţie al unei societăţi. Complicitatea merge până acolo, încât organele responsabile să lupte cu aceste cazuri de violenţă, prin corupţie şi mentalitate vetustă, le menţin în continuare viabile. Iar în urmă rămân destine frânte, corpuri desfigurate, cu sechele pe viaţă şi traume psiho-emoţionale, schilozi şi neputincioşi.