Cărțile scrise de Tatiana Țîbuleac, apreciate de un doctor de la Academia Română: „Grădina de sticlă se numără, fără doar şi poate, printre cele mai bune romane ale ulti­milor ani!”

După ce a obţinut, în 2017, un succes notabil cu Vara în care mama avea ochii verzi, Tatiana Ţîbuleac confirmă pe deplin, la un an distanţă, cu al doilea său roman, Grădina de sticlă, după mine încă şi mai reuşit decât primul.

Lastocika, ajunsă, între timp, medic ginecolog la Bucureşti, cu o fetiţă bolnavă (suferă de sindromul oaselor de sticlă), părăsită de soţul laş, îşi rememorează copilăria şi adolescenţa petrecute în Chişinău, într-un mediu cosmopolit, la o periferie a societăţii, din care are însă acces la lumea cea mare a oraşului. Fetiţa a fost înfiată de la un cămin dintr-un sat de o sticlăreasă, Tamara Pavlovna.

Trauma­tizată de experienţa primilor şapte ani în orfelinat, fetiţa are senzaţia unei noi vieţi: „Mă nasc noaptea, am şapte ani. M-ar lua în braţe, îmi spune, însă are mâinile ocupate. De sus luminează o lampă albastră, legată de un copac cu un cablu. Se leagănă. Las capul pe spate şi o văd mai bine: e rotundă, ca o pâine netăiată. Trecem prin Porţi ca printr-o burtă de piatră. Aşa e la oraş, mă gândesc“.

Micuţa înregistrează uimită primele senzaţii ale noii ei vieţi: poate dormi într-un pat mai mare („Aşa trăiesc bomboanele, m-am gândit.“), mănâncă de trei ori pe zi („Ceaiul ei avea miros, pâinea - unt, untul - miere.“), capătă haine noi („Pentru prima dată în viaţă am vrut să fiu văzută.“), se spală într-o cadă curată, plină cu apă („Nu cheltuisem niciodată atâta apă curată.“), când stâlceşte cuvintele ruseşti, aşteaptă, firesc, pedeapsa („Aşteptam să mă lovească, pumnul însă nu venea. Mă ierta sau îmi pregătea o altă pedeapsă?“).

După aceea, află că nu a fost înfiată din milă sau din duioşie, ci mai curând cumpărată de la directoare: Tamara Pavlovna, fire aspră, avea nevoie de un ajutor, iar fetiţa o începe să muncească din greu, adunând sticle goale murdare, selectându-le, spălându-le de vomă, cărându-le pe umerii ei fragili, care capătă urme, la centrul de colectare. Treptat, se obişnuieşte cu noua ei viaţă, chiar dacă are un statut provizoriu, chiar dacă se simte tolerată. Când capătă un obiect numai al ei, începe să simtă că prinde rădăcini: „Prin februarie mi-a adus un pahar, semn că aveam şi eu un rost.“

Lecţiile despre feminitate pe care La­stocika le capătă în această lume sunt foarte dure. Există, mai întâi, experinţa orfelinatului, în care fetele erau abuzate, umilite de paznic. Mai e, apoi, profesorul de sport, care le hărţuieşte grobian, dar căruia Lastocika ştie să îi reziste. Tamara Pavlovna o verifică brutal, când o aduce de la orfelinat, dacă mai e virgină, introducîndu-i un deget în sexul micuţ. I se inoculează ideea că a fi femeie e un mare neajuns: „Dacă îţi cresc ţâţele, ascunde-le, că nu-s ochi.“

Atunci când învaţă părţile corpului omenesc, Bella o îi oferă prima lecţie despre feminitate: „Зто пизда. Pentru o femeie este mai importantă decât inima.“ Fascinată de frumuseţea Katiuşei, cea cu succes la bărbaţi, asistă la avortul acesteia. Priveşte cum femeile din jur îşi spală, în oalele folosite şi pentru compoturi, cârpele dintre picioare. Are o sensibilitate olfactivă specială şi memoria ei va reţine pentru totdeauna de acest iz. Înţelege rapid că a fi femeie e un blestem. „Dacă ar fi fost după ele, şi-ar fi cusut toate crăpăturile ca pe nişte ciorapi rupţi. Astfel ar fi devenit mai curate. Astfel ar fi devenit mai puternice“. Şcoala nu o pregăteşte pentru ce urmează. „Spălat, mâncat, culcat: asta trebuia să ştie o femeie.“ Peste toate, vine experienţa violului. Şi ura de după, şi mai ales neputinţa, pentru că, nu e aşa?, „dacă o fată ajungea să fie violată, chiar şi ziua în amiaza mare, vina era toată a ei. Înseamnă că nu se îmbrăcase cum trebuie, înseamnă că avea ţâţele prea mari. Iar fetele de treabă nu aveau niciodată ţâţele prea mari.“

Şi totuşi, Lastocika găseşte resurse să îşi păstreze ingenuitatea şi puritatea. Adolescenta mai poate, chiar, să se îndrăgostească. De Radu, profesor de limba română. E semnul cel mai clar că umanitatea din ea nu a fost tulburată, nu a fost sufocată. În această lume, ea vrea să se facă medic. E şi ambiţia Tamarei, care strânge copeică peste copeică din sticlele găsite, care mai face şi speculă, care adună ban pe ban, visând, în duritatea ei, să se realizeze în acest fel. Nu din iubire, pentru că în inima ei nu e loc pentru astfel de sentimente slabe, ci din orgoliu. Ca să demonstreze că ea, sticlăreasa, a reuşit ce nu a mai reuşit nimeni acolo, în lumea lor pe care o socotesc fără ieşire. În cele din urmă, fetiţa învaţă bine şi chiar devine medic. Nu are cum fi întâmplător că alegerea Lastocicăi este să fie ginecolog. După traumele din copilărie şi adolescenţă, după complexul de orfană, după toate experienţele feminităţii ei, opţiunea este una curajoasă. Lastocika e acolo, ajutând femeile să nască. Uneori, asistă cum unele îşi pierd copilul, cum o femeie „a intrat pe uşă mamă şi va ieşi mormânt.“

Dar nu doar faptele în sine, nu decupajul din realitatea posibilă, probabilă chiar, nu trucurile specifice literaturii verité sunt marile avantaje ale acestei cărţi. Sigur, povestea orfanei cumpărate de la cămin, drama ei de după emoţionează. Dar nu ca material brut. Sunt multe nenorociri pe lumea asta, dar nu toate au şansa să se salveze într-o poveste pe măsură. Nu întâmplător am decupat multe pasaje din carte până acum. Tatiana Ţîbuleac este o foarte bună scriitoare, care ştie să-şi adecveze stilul la situaţie. Fraza ei este cel mai adesea sincopată, ritmată. În orice caz, foarte densă. Impregnată de lirism, dar de un lirism abraziv, sarcastic, adesea dur, care pune degetul pe rană, cartea e foarte tensionată. Ceea ce aduce mult adevăr uman. Şi literar.

Grădina de sticlă se numără, fără doar şi poate, printre cele mai bune romane ale ulti­milor ani!!!! Tatiana Ţîbuleac a devenit, în scur­tă vreme, o certitudine.

Text scris pentru „Ziarul de Iași” de Bogdan Creţu, director al Institutului de Filologie Română „A. Philippide“, Academia Română, Filiala Iaşi şi profesor universitar doctor la Facultatea de Litere din cadrul Universităţii „Alexandru Ioan Cuza“ din Iaşi