Când se vor uni România și Moldova

„Trebuie să presăm politicienii să se gândească din nou la Basarabia, să construiască o strategie pe termen lung. Să convingă toate celelalte țări, Uniunea Europeana în primul rând, că pentru noi nu există decât o soluție acceptabilă: Unirea.”

Asta scriam în 2009, asta cred și acum. Unirea României cu Moldova ar trebui să fie un obiectiv de suflet al tuturor românilor. Nu ar trebui să treacă o zi fără ca oamenii din fruntea statului să mai pună o cărămidă la viitorul nostru comun, la clădirea României Mari, al cărei potențial este imens.

Însă, întocmai ca și acum nouă ani, sunt convins că singura cale pentru a ne atinge acest obiectiv este ca Unirea să se întâmple în interiorul alianțelor strategice în care România și-a croit drum cu atâta greutate. Forțarea unei uniri cu Moldova fără sprijinul partenerilor occidentali, ba chiar împotriva lor, ar pune în pericol poziția noastră în UE și în NATO, ceea ce ar fi o catastrofă pentru ambele țări.

Ne-ar compromite relațiile cu acele țări alături de care României, istoric, i-a fost bine. Ar pune sub un mare semn de întrebare garanțiile de securitate oferite astăzi de NATO, dar mai ales de Statele Unite. Ne-ar împinge înapoi în no-man’s-landul dintre Est și Vest. Ar oferi, din nou, Rusiei ocazia să-și exercite influența direct, brutal, obținând un drept de veto asupra tuturor deciziilor noastre strategice.

Credeți că sunt temeri exagerate? Nu. Erau și temerile lui Traian Băsescu, cel mai înfocat susținător al Unirii. Până nu demult, nici fostul președinte nu concepea realizarea visului istoric al României Mari altfel decât în interiorul Uniunii Europene. Iată ce declara în 2010, într-un interviu acordat Sabinei Fati:

„Odată cu intrarea Republicii Moldova în UE, atunci vom fi împreună în marea familie europeană, iar dacă se va desfăşura sau nu şi un proces de unificare a celor două ţări, acest lucru ţine mai puţin de voinţa oamenilor politici, pentru că am certitudinea că ei vor şti să valorifice o dorinţă populară, dacă va exista, pe cele două maluri ale Prutului. România are ca obiectiv sprijinirea Republicii Moldova să intre în UE.”

Ce s-a schimbat din 2010 încoace? Multe, dar nu și reticența țărilor occidentale față de perspectiva Unirii altfel decât ca o consecință naturală, implementată treptat, pe o perioadă lungă de timp, după aderarea Moldovei la UE. De ce? Sunt multe motive, dar două sunt cruciale. Iar Traian Băsescu era la fel de îngrijorat de aceste riscuri ca și politicienii de la Bruxelles sau de la Washington.

În primul rând, modificarea frontierelor este un subiect extrem de sensibil deoarece generează instantaneu reacții în lanț. Sunt multe țări care de abia așteaptă un precedent pentru a-și formula propriile pretenții și a trece la fapte. O posibilitate pe care fostul președinte o știe foarte bine. De aceea s-a opus cu înverșunare, multă vreme, recunoașterii independenței Kosovo.

Într-o întâlnire, din 2008, cu senatorul american Richard Lugar, Băsescu i-a spus că recunoașterea Kosovo pune în pericol principiul integrității teritoriale a statelor multi-etnice. Dar, mai ales, că situația din Kosovo a generat un precedent pe care Rusia îl valorifică agresiv.

Președintele i-a mai spus lui Lugar că este nevoie de un efort diplomatic pentru a opri expansionismul rusesc și împiedica izbucnirea a noi focare de conflict. „Băsescu este clar îngrijorat că ruşii pot declanşa o provocare în Moldova, care ar necesita practic un răspuns militar al României”, a notat ambasadorul Taubman, prezent la discuții, într-o cablogramă trimisă la Washington și devoalată de Wikileaks.

Aici, Traian Băsescu a validat al doilea risc major. Unirea României cu Moldova nu doar că nu îndepărtează pericolul unei intervenții rusești în Moldova, ba chiar îl face iminent. De ce? Pentru că acum Moldova servește drept zonă tampon între frontiera de est a NATO, aflată pe Prut și Armata a 14-a a Rusiei, aflată pe Nistru. Presupunând că aliații ne-ar susține, în final, și vor fi alături de noi în acest demers, Rusia va avea toate motivele să acționeze pentru a împiedica NATO să ajungă în coasta sa.

Ce ar putea face? Exact ce se temea Traian Băsescu. Să ocupe Moldova. Sub ce pretext? Nu au ei nevoie de unul, dar cel mai facil ar fi protejarea minorității ruse. În acel moment s-ar materializa cel mai mare coșmar al fostului președinte. România ar trebui să răspundă militar.

Și chiar dacă am alege să ne abținem, rezultatul ar fi că frații noștri ar intra sub controlul Rusiei, iar la graniță, în locul unei zone tampon, am avea un nou focar de conflict. Adică exact scenariul de evitat pe care i-l invoca senatorului Lugar acum zece ani. Iar dacă ne amintim că între timp Rusia a anexat Crimeea și că este mai agresivă ca niciodată, perspectivele ar fi cât se poate de sumbre.

Bineînțeles, Traian Băsescu știe aceste lucruri. Mai bine, poate, decât oricine din țara asta. De aceea, în ultimele sale intervenții invocă soluția unui acord în trei, între București, Kiev și Moscova, care să decidă soarta Transnistriei. În felul acesta, spune fostul președinte, am putea găsi o soluție ca Rusia să accepte Unirea.

Întrebat de ce ar accepta Putin Unirea, adică să aibă o Românie Mare, membră NATO și UE, partener strategic al SUA, la Nistru, fostul președinte spune că România are ce să-i ofere la schimb. Ce anume, concret? „Poziții politice”. Rugat să detalieze, a refuzat, spunând că nu dorește să creeze tensiuni.

Nu am niciun dubiu că Traian Băsescu își dorește cu adevărat Unirea. Spre deosebire de mulți alți politicieni, pune preț pe ce vor spune despre el cărțile de istorie. În același timp, știm și că este și un politician care nu ratează șansele de a obține popularitate. Se apropie alegerile europarlamentare, iar partidului său i-ar prinde bine voturile cetățenilor pro-unioniști din Moldova.

Cu toate acestea, ar fi o mare greșeală să privim acest demers intens mediatizat de a repune Unirea pe agendă exclusiv ca pe un demers pre-electoral al fostului președinte. Prea s-au ambalat lucrurile și peste Prut. Sunt 104 localități care au semnat declarații de Unire cu România.

Mai importante, însă, sunt declarațiile liderilor coaliției de guvernare, care, brusc, par să se fi contaminat de spiritul unionist al lui Traian Băsescu. Și nu vorbim chiar de cel mai evident triunghi politic. Cu toate acestea, discursul lui Dragnea părea scris de fostul președinte, în timp ce Călin Popescu Tăriceanu pare gata să treacă Prutul:

„Nădăjduiesc, așadar, că vom găsi curajul, aici la Bucureşti, ca şi la Chişinău, de a lua o asemenea decizie. Numai lipsa de încredere în propria noastră capacitate de a construi împreună o naţiune democratică, liberă şi indivizibilă ne poate împiedica să ne punem şi noi semnăturile pe un Act al Unirii.”

Aș pune entuziasmul liderilor PSD și ALDE doar pe seama oportunismului, generat de ambițiile lor prezidențiale, dacă nu ar exista și un alt actor ce pare gata să se așeze la masa discuțiilor și să ne facă cel mai mare cadou din ultima sută de ani: Rusia.

Acest lucru rezultă nu doar din declarațiile lui Traian Băsescu, care în mod cert știe ce spune când invocă „pozițiile politice” pe care Rusia le-ar accepta în schimbul Unirii, chiar dacă nu le detaliază. Rezultă și din ce a spus anul trecut ambasadorul Rusiei la București, Valery Kuzmin:

„În România, nu de puține ori am auzit care ar fi partea legală sau cum ar trebui să se unească România cu Republica Moldova: în baza dreptului istoric sau cu ajutorul referendumului. Având în vedere că aveți aceste detalii eu v-aș propune să mergeți pe ideea referendumului, ținând cont că o astfel de situație s-a întâmplat în Crimeea.”

Ulterior, ambasadorul a contestat acuratețea redării declarației sale, deși ea a fost înregistrată. Chiar și editată ulterior, poziția sa spune fix același lucru. „În orice caz, poporul Republicii Moldova are dreptul de a-și determina propriul destin în acea forma pe care o consideră de cuviință.”

Ar trebui să ne bucure peste măsură această aliniere de planete, în care adversari politici de neîmpăcat își dau mâna pentru îndeplinirea unui ideal național, așa cum n-au făcut vreodată, iar consensul lor este binecuvântat până și de una dintre țările de la care nu ne-am așteptat niciodată la ceva bun.

Ceva tulbură, totuși, concordia clipei. Faptul că din acest proiect lipsesc partenerii strategici ai României. Nu există niciun semn că ei și-ar fi schimbat poziția față de Unire, ba din contră.

Riscul de a da Rusiei un cuvânt de spus în destinul unei țări membre importante, aflată pe frontieră, care găzduiește un scut-antirachetă, care irită Rusia mai mult decât orice, neliniștește profund. Ar fi neliniștit și acum opt ani, dar astăzi, după ce au văzut ce a făcut Kremlinul în Crimeea, în Marea Britanie, în America, partenerii României sunt de zece ori mai circumspecți. Nu cred în bunele intenții ale lui Putin și în niciun caz în cadouri făcute în schimbul „pozițiilor politice.”

Cu atât mai mult cu cât nu doar Rusia merge într-o direcție care nu le oferă încredere, ci și România. Dacă nu au văzut cu ochi buni Unirea când la cârmă era Băsescu, în anii când și-a pus toate partidele retrograde în cap pentru a integra profund România în UE și a face indestructibil parteneriatul cu SUA, cum o să o vadă acum?

Când puterea s-a pus cu barosul pe tot ce a fost clădit împreună cu europenii și cu americanii? Nu e de mirare că unii se tem că li se propune, de fapt, nu o integrare mai rapidă a Moldovei în UE, ci a României în Uniunea Euroasiatică.

Dar să scoatem partenerii strategici din ecuație. Suntem o țară liberă și facem ce e mai bine pentru noi. Vor cu adevărat cetățenii celor două țări Unirea? Mi-am pus această întrebare și acum șapte ani, când am scris textul de mai jos. Răspunsul ne indică și când se vor uni România și Moldova și este valabil și azi.

„Călătorilor aflaţi, înainte de 1990, în Gara de Nord, pe la ora șase, în dreptul peronului numărul 1 li se înfăţişa o imagine foarte stranie. Sute de oameni şi mii de bagaje se revărsau dintr-un tren verde, cu geamurile aburite, într-un convoi care te ducea cu gândul la refugiaţi de război sau deportaţi.

Sugestia se oprea însă la secera şi ciocanul vopsite pe tren şi la calabalâcul imens pe care fiecare îl căra după el. Gălăgia mormăită a gloatei trezite de curând din somn, zbieretele şi înghiontelile cu care încercau să-şi croiască drum spre taxiuri, târguiala înţepată cu hamalii te lămureau iute că nu era vorba nici de prizonieri, nici de exilaţi.

Erau români care se întorceau de la Chişinău. Unii, turişti plecaţi, chipurile, să vadă cum înfloreşte comunismul într-unul dintre oraşele marelui imperiu sovietic, cei mai mulţi, oameni cu rude în Basarabia, jumătăţi de familii despărţite fără drept de apel în iunie 1940, care se reuneau la nunţi, botezuri, de Hram, de Crăciunul pe stil vechi şi din ce în ce mai des la înmormântări.

Şi pentru unii, şi pentru ceilalţi, drumul la Chişinău însemna şi ocazia de a evada din programul de alimentare raţională şi din stahanovismul rambursării datoriilor externe. Nimeni nu se întorcea din Basarabia fără mai puţine bagaje decât puteau duce la tren toate rudele, plus prietenii lor şi rudele acestora, care îi petreceau, cu toţii, până la gară.

În tren, mirosul era năucitor. Miasmele cărnii de porc, prăjită şi băgată în untură ca să reziste şi câteva luni, se amestecau cu cele ale raţelor, găinilor şi gâştelor jumulite de pene şi pârlite, se combinau cu cele de brânză, caşcaval, unt şi smântână, cu aromele cozonacilor şi plăcintelor cu curechi şi toate laolaltă se suprapuneau pe cele de plastic şi de metal ale fierbătoarelor, aprinzătoarelor de aragaz, aerotermelor, muşamalelor şi discurilor cu Elton John. Trenul care pleca de la Bucureşti ca un tren al foamei se întorcea ca unul al abundenţei.

Când neamurile se strângeau iarna laolaltă, în satele Basarabiei, în care puţini erau cei ce nu vorbeau româneşte, poveştile de la gura sobei, de pe cuptior, se împărţeau între amintirea surorilor şi fraţilor deportaţi în Siberia şi care nu s-au mai întors niciodată, pentru care se vărsau lacrimi şi câteva picături de jin pe covor, şi a celor care au ales de bunăvoie să muncească în Siberia pentru salariile mari. Dar niciodată nu lipsea o întrebare pe care basarabenii harnici ne-o puneau plini de uimire: cum a ajuns o ţară atât de bogată ca România să nu fie în stare nici să vă hrănească?!

Prin noi, cei care îi vizitam, ei retrăiau deportările. La despărțire, când ne burduşeau valizele cu daruri, ne pregăteau pentru supravieţuirea într-un alt fel de Siberie.

În oraşele României, totul lipsea. O vedeau cu ochii lor când veneau ei în ospeţie. De aceea, de câte ori plecam, curtea se umplea de bocete. Nu erau doar lacrimile despărţirii, ci şi cele ale compasiunii pentru aproapele lor condamnat la o viaţă de lipsuri.

A fost apogeul unei lungi perioade în care noi am fost rudele sărace ale basarabenilor. O vreme în care noi îi şocam cu incapacitatea noastră de a rezolva chiar şi cele mai elementare probleme.

În timp ce în casele României era un frig de îţi crăpau măselele, în fiecare sat din Moldova exista un depozit de lemne şi cărbuni ce se vindeau la un preţ derizoriu, care niciodată nu rămânea fără marfă. Când la noi laptele praf pentru sugari devenise marfă de contrabandă, în fiecare sat din Moldova tinerele mame îl primeau acasă, gratuit.

Comuniştii rămân o forţă în Moldova pentru că marea majoritate a fraţilor noştri de peste Prut au trăit un altfel de comunism. Întocmai ca în România, numărul celor care judecă un regim doar după cât de bine le-a satisfăcut nevoile de bază este dominant. Ei sunt majoritari, şi nu cei care îşi amintesc în primul rând crimele regimului trecut şi faptul că au trăit într-o Închisoare. Tot ce contează este că au avut mâncare, căldură şi nu le-a lipsit mai nimic din strictul necesar.

În faţa unui prezent incert, marcat de sărăcie, nostalgicii vremurilor în care Moldova făcea parte din marele imperiu sovietic se agaţă de vraja halucinogenă a cuvântului care circumscrie viaţa lor trecută, mai bună decât cea de acum: comunism.

Nu Voronin şi colhoznicii săi sunt problema, ci absenţa unei alternative care să le demonstreze că există cale de întoarcere către o viaţă normală, alta decât comunismul. Indiferent cât de bine intenţionate ar fi, declaraţiile politicienilor de la Bucureşti şi Chişinău nu sunt suficiente pentru a da consistenţă acestei alternative. Este nevoie şi de fapte.

Statul român trebuie să facă un singur lucru, dar bine: să demonstreze că ştie să aibă grijă de cetăţenii săi. Când acest lucru va deveni evident şi pentru cei mai necăjiţi români şi basarabeni, unirea se va împlini de la sine.”

”Victoria comuniștilor”, publicat pe 6 decembrie 2010, în „România liberă”.

Dan Turturică, redactor-șef digi24

Sursa: digi24.ro