Bogăţia, o povară îngrozitoare

Realitate // Dacă vrei să te cerţi cu toată lumea din familie, spune-le că ai câştigat un milion la loto

În premieră, la Chişinău a fost proiectat filmul „Şi caii sunt verzi pe pereţi”. „Este o poveste inspirată din destinul tragic al poporului român”, a remarcat regizorul Dan Chişu în avanpremieră, referindu-se la o celebră zicală care spune: „La omul sărac, nici boii nu trag”. Este o poveste despre iluzia îmbogăţirii, despre felul în care ne gestionăm această iluzie a îmbogăţirii, pentru că, în opinia regizorului, nu există vreo persoană pe această planetă care să nu se fi gândit vreodată: „Cum ar fi dacă aş fi milionar...”.

Două lumi şi un punct de tangenţă

Povestea urmează două destine: cel al unui cuplu de tineri care ar fi putut deveni bogați şi destinul a doi adulți care, din cauza lipsei lor de cunoștințe atunci când vine vorba de tehnologia modernă, sunt păcăliţi de un spam primit pe e-mail, intră într-o loterie online falsă și pierd toate economiile lor. Poveștile se întâlnesc la sfârşit, când se pierde orice speranţă, Tocitu, unul dintre personaje, refuză singura lor şansă de a se îmbogăţi.

Cele două fire narative încearcă să facă o paralelă între două lumi total inaccesibile una alteia sau care nu se întâlnesc. Cea a tinerilor care „trăiesc” pe net, care au cu totul alte preocupări, dar care pot pica şi ei în aceeaşi plasă a iluziei îmbogăţirii, şi cea a generaţiei deja trecute de o anumită vârstă: cu telefoane cu fir, scrisori prin poşta clasică, depozite de registre etc., care odată cu tehnologizarea vieţii este nevoită să însuşească lucrul la computer, comunicarea prin intermediul lui, altfel riscă să fie exclusă, marginalizată atât profesional, cât şi ca factor uman, la general vorbind.

Proverbul generator

Deşi Dan Chişu afirmă că „personajele sunt întru totul inventate”, a constatat că în România, şi nu numai – în Bulgaria, în Egipt, în Statele Unite, unde a prezentat filmul, foarte multă lume „s-a regăsit în această imposibilitate de a intra într-o lume virtuală la fel de rapid precum intră tinerii din ziua de astăzi”, în special generaţia care a trăit această alfabetizare informatică târzie.

În ceea ce priveşte punctul de pornire al acestui film, Dan Chişu a apelat la expresiile noastre moral-populare care, cu siguranţă, surprind anumite trăsături psihologice, de caracter ce ne sunt specifice ca popor. Căutând într-o serie de proverbe româneşti, regizorul le-a găsit echivalente cam în toate limbile. Orice proverb românesc avea o traducere, într-un fel sau altul. Un singur proverb românesc nu avea niciun fel de traducere în altă limbă. Este vorba de proverbul „Pică pară mălăiaţă în gura lui Nătăfleaţă”. „Hai să facem o analiză”, şi-a îndemnat Dan Chişu cinefilii de la Chişinău: „Para trebuie să fie destul de mălăiaţă, să nu fie greu de mestecat şi trebuie să pice exact în gura unui Nătăfleaţă. Dacă poporul român are asemenea proverbe, înseamnă că povestea mea poate fi adevărată. În tradiţia poporului român există această dorinţă de îmbogăţire fără muncă şi peste noapte. Nu a întregului popor, dar ea ca tradiţie pare-se că poate fi comentată”.

Râsu’-plânsu’

Pelicula „Şi caii sunt verzi pe pereţi” ţine de genul dramei, dar a reuşit să stârnească râsul printre spectatori într-un alt mod decât o face comedia, cu mijloacele comice ale comediei şi burlescului. Umorul în cazul de faţă este un fel de râsu’-plânsu’ autentic. Însuşi regizorul afirmă: „Registrul în care am cerut actorilor să joace a fost foarte serios. Pe mine mă interesează să generez umor nu din situaţie, ci din atitudine vizavi de subiect. Ei erau foarte serioşi. Şi la momentul acela teribil de dramatic, în care Tocitu spune adevărul: „Mi-a fost atât de greu cât am fost bogat” (în imaginaţia sa şi în închipuirea celorlalţi – n.a.), peste tot, în sală s-a râs”. Situaţia e cu atât mai tragicomică cu cât lumea din jurul lui Tocitu şi Buzilă – rudele, prietenii, se antrenează cu zel în a împărţi acest milion virtual. Se desfac prietenii, amicii devin duşmani, tensiuni şi conflicte de diverse nuanţe pun stăpânire pe viaţa tihnită de altădată.

Există cronici în care i se reproşează regizorului faptul că, dacă făcea o singură poveste, filmul ar fi fost mult mai de succes. Intrând însă pe terenul cinemaului la o vârstă onorabilă, pentru Dan Chişu este mult mai important „contactul poveştii filmului său cu publicul, decât ermetismul suprasofisticat al noului cinema românesc, care este superpremiat în lume, dar care, pe cât de bine prinde la critică şi pe cât de multe premii are, pe atât de puţini spectatori face”.