„Am 17 ani și am o problemă de sănătate mintală care se numește schizofrenie”. Povestea Alexandrei

În luna mai 2018, un grup de persoane cu probleme de sănătate mintală din Moldova a participat la Programul de instruire „Honest. Open. Proud – To erase stigma in mental illness” („Onest. Deschis. Demn – Să ștergem stigmatizarea în tulburările de sănătate mintală”), desfășurat în cadrul proiectului moldo-elvețian MENSANA.

După un an, participanții au devenit mentori și au încurajat alte persoane cu probleme de sănătate mintală să-și împărtășească istoria de recuperare. În perioada 5 – 6 iunie, un astfel de atelier s-a desfășurat la Centrul Comunitar de Sănătate Mintală din Orhei.

Cu permisiunea protagoniștilor, publicăm câteva dintre istorii, cu condiția păstrării confidențialității datelor lor personale. Eroii noștri au acceptat să vorbească, deoarece doresc să iasă din umbră, să trăiască o viață demnă și împlinită.

Speră că cei din jur vor înțelege mai bine realitatea despre problemele de sănătate mintală și vor pune capăt discriminării nejustificate.


Mă numesc Alexandra. Am 17 ani și am o problemă de sănătate mintală care se numește schizofrenie, cu elemente de anxietate și depresie.

Sunt prima la părinți, am o soră mai mică. Primii patru ani, am fost alături de părinți. Nu prea țin minte să fi avut o copilărie frumoasă. Au fost momente destul de dificile și negative pentru mine, ani grei pentru familia mea. Tatăl meu era violent, consuma foarte multe băuturi alcoolice. O bătea pe mama, pe mama ei, pe mama lui, pe fratele lui, pe toți care se puneau cu el. Era foarte agresiv. Pe noi ne bătea de foarte multe ori.

Problema mea a început când aveam 11 ani. Am avut un accident cu bicicleta. Atunci am stat la spital, nu credeam că vor fi urmări serioase. Dar, mai apoi, la Chișinău mi s-a spus că m-am îmbolnăvit din cauza unui mediu nefavorabil pentru mine.

După doi ani de la accident, au început durerile de cap. La școală, colegii mă înjoseau. Nu mă înțelegeam nici cu bunica, nici cu sora. Mama are deja 13 ani de când este plecată peste hotare. Vine acasă de 2 – 3 ori pe an. Stă câte o săptămână sau două și pleacă înapoi. Cu tata nu trăim demult. Nici nu pot să-l numesc tată. El este șters din viața mea. Trec uneori pe lângă casa din sat unde stă el. Îl văd cu sticla de vin, se uită la mine… Nici nu i-aș da că e tatăl meu. Nici nu i-aș da că e un bărbat de patruzeci și ceva de ani. E un moșneag. Nu știu… Pentru mine, e un om fără suflet care mi-a spus în față că nu sunt copilul lui, că nu semăn cu el. A fost mai dificil pentru mine să accept aceste cuvinte. Eram mai mare, înțelegeam mai multe decât sora mea, m-a afectat mai mult pe mine.

În 2017, la începutul anului, au început halucinațiile vizuale și auditive. Îmi era frică. Îmi era greu pe suflet. Nu aveam cu cine vorbi. Sora e soră, dar voiam să fie mama alături. Colegii s-au purtat urât atunci. Eu învățam bine și le eram prietenă doar atunci când aveau nevoie la evaluare, la teste.

Apoi am venit aici, la Centru. I-am povestit psihiatrului, psihologului și a fost nevoie să merg la spitalul din Chișinău. Aveam frică foarte mare. Nu puteam gândi, nu mă puteam concentra. După ce am ieșit din spital, mă purtam inadecvat. Îmi învinovățeam tatăl, fiindcă am crescut fără mamă. Spuneam că din cauza lui, mama s-a dus peste hotare. Din cauza lui.

Mama a venit acasă, a discutat și cu bunica, și cu sora. Înainte, ele nu mă credeau. Unchiul meu mi-a fost un sprijin foarte mare.

Oamenii din centru m-au susținut foarte mult. M-a ajutat și tratamentul. Chiar dacă a fost schimbat de trei ori, până la urmă m-a ajutat foarte mult. M-am recuperat prin anturajul prietenos creat aici, în centru.

M-am recuperat prin plăcerile mele. Până în 2017, făceam volei, fotbal, baschet, eram un exemplu pentru toată școala. După spitalizări, am renunțat la toate. Apoi, un an întreg am stat doar în casă. Nu voiam să ies cu nimeni. De multe ori stăteam și mă uitam la mine. Și mă gândeam: ”de ce sunt așa?”

Am crescut fără mamă. La școală, ambii părinți ai colegilor veneau la adunări, la concursuri. Eu stăteam deoparte și priveam. Tată – nu. Mama – peste hotare.

Prietenii m-au stigmatizat. Chiar și rudele mi-au pus ștampila, că e gata cu mine. Mi-a fost foarte greu, colegii mă priveau cu ochi răi și m-au izolat. Fiindcă eu sunt așa, iar ei sunt altfel.

Datorită personalului de la centru, am și niște realizări. Acum fac cursuri de croitorie. În viitorul apropiat, vreau să devin asistent social, pentru a ajuta oamenii.

Vă mulțumesc!

ÎN IMAGINE: Cezara Kolesnik, „Plimbare în pădurea roșie”

Sursa: trimbos.md