Alina, fata din parc

MOTIVAȚIE // „Mă voi ridica din scaun și voi merge într-o zi!”

Am întâlnit-o pe Alina în Parcul Catedralei din Chișinău. Stătea cuminte în scaunul ei cu rotile, acoperită cu o pătură călduroasă. Afară era timp urât, norii acoperiseră capitala și cădeau câțiva stropi răzleți de ploaie. Fata ne zâmbea. Pe banca de alături și-a expus mica colecție de accesorii lucrate manual: bentițe și clame pentru păr, broșe și flori din material colorat. Le vindea. Ne-am oprit să îi admirăm creația. Alina ne-a invitat să luăm loc pe bancă. Era foarte veselă și zâmbea mereu.

„Am mers pe picioare până la 27 de ani”

Alina Nicolaev are o filosofie de viață foarte simplă. „Cred cu tărie că viața merită trăită, oricât de grea ar fi. Trebuie să ne bucurăm de ceea ce avem și să nu râvnim la ceea ce are vecinul sau prietenul nostru. Să ne apreciem familia, prietenii și rudele. Să-i spunem mulțumesc Domnului pentru ziua de azi, chiar dacă e bună sau e rea. Dacă ar fi numai bine în viața noastră și nu am avea parte de greutăți, nu ne-am da seama cum să apreciem binele”, crede tânăra. Frumoase gânduri, am spune, însă Alina nu a judecat mereu așa. Din contra. A vrut să-și încheie socotelile cu viața de nenumărate ori. Când a rămas imobilizată, se gândea să se arunce cu căruciorul în fața unei mașini sau să-și taie venele. Viața în scaunul cu rotile i se părea o condamnare mult prea dură.

Întâlnirea care i-a schimbat viața

De doi ani, Alina Nicolaev nu mai poate merge. Picioarele îi sunt „moarte”. Până la 27 de ani, era „un om normal”. A făcut Facultatea de Litere a Universității de Stat din Moldova și era bibliotecară la „B.P. Hasdeu”. Tânăra suferea de multă vreme de o tumoare pe cerebel, însă putea merge pe picioare. Chirurgii au operat-o în 2000, dar „au scăpat o celulă”, povestește Alina. „După cum explică doctorul meu, celula pe care ei au scăpat-o s-a oprit pe coloana vertebrală, unde a crescut până s-a format o tumoare mare. Abia în martie 2013 am făcut o rezonanță magnetico-nucleară în care s-a depistat această tumoare. Medicul mi-a spus că ea era prea dezvoltată și s-a înrădăcinat. Acum, ea apasă pe nerv. Nu mai pot merge. E vina medicilor, pentru că nu au depistat-o la timp. Să o fi găsit atunci când trebuia, era să merg”, spune cu tristețe în glas Alina. „Medicii nu sunt siguri dacă voi merge sau nu. Nu au o decizie. Eu însă am toată certitudinea: voi merge!”, se arată convinsă tânăra.

Se pregătea să-și taie venele

S-a trezit într-o bună zi că pur și simplu nu mai putea merge. „După intervenție, mă simțeam singură și neajutorată. Credeam că nimeni nu are nevoie de mine și că sunt de prisos – o povară pentru cei din jurul meu. Mă gândeam să mă sinucid, să-mi tai venele și să scap. După vreo două luni de la operație însă, o prietenă de familie ne-a povestit despre Centrul de Reabilitare din Vadul lui Vodă. Am hotărât să ne ducem și noi. Acolo am văzut persoane care nu aveau nici mâini și nici picioare, dar care doreau să trăiască. Ele mi-au dat un exemplu frumos: să lupt, să merg mai departe, să mă iau în mâini și să apreciez viața, așa cum este ea”, zice tânăra. Alina a înțeles atunci: dizabilitatea nu te condamnă la damnare. Viața merge mai departe și poate fi frumoasă, dacă ai o gândire pozitivă.

Și-a pus pe roate o mică afacere

După întâlnirea de la Vadul lui Vodă, Alinei i-a venit o idee genială: să-și facă un mic business și să-și câștige propriii bani. „De la început nu credeam că o să meargă, dar întotdeauna mi-a plăcut să mă ocup de lucrurile care cer timp, care sunt foarte migăloase. M-am gândit că femeile întotdeauna vor folosi accesorii de înfrumusețare și am început să fac broșe, clame pentru păr, accesorii de pălărie și diferite suvenire”, povestește Alina. Mama ei îi este copartener. Ea cumpără materialele necesare și o ajută pe Alina la confecționat. „Accesoriile pe care le fac le vând în parc sau la expozițiile la care sunt invitată. Tatăl meu tot are un rol mare în această afacere. El mă ajută să mă deplasez și mă duce acolo unde am nevoie”, afirmă Alina.

Banii pe care îi câștigă se duc pe întreținere

Alina nu face o căruță de bani din afacerea cu hand-made-ul, însă îi ajung ca să își asigure pâinea cea de toate zilele. „Nu fac în fiecare zi aceeași sumă. Pot să câștig într-o zi 200 de lei, iar în alta doi lei. Banii îi folosim ca să plătim facturile, să procurăm materialele necesare pentru alte bijuterii și să cumpărăm alimente. Sunt oameni care îmi dau câte un leu din milă, dar eu nu mă supăr pe ei. Le spun: Nu, nu, eu vând aceste accesorii, eu am bani!”, povestește fata. Ana Gârlea, o colegă de facultate de-a Alinei, spune că a văzut creațiile prietenei pe internet și că sunt deosebite. Alina a făcut o pagină specială cu articolele ei pe o rețea de socializare. „Sunt foarte frumoase, se vede că sunt făcute din suflet și cu multă dragoste”, crede Ana. „Am început să învățăm de pe internet, dar apoi modelele au venit de la sine. Stofa vorbește singură: ce fel de material merge la floarea asta, apoi ce stofă la alta. De nevoie, m-am făcut artistă”, spune mama Alinei, Oxana.

Vrea să facă ore particulare de engleză

Alina își amintește cu drag de fostul loc de muncă, de colegele ei și de cititori. „Îmi amintesc de un caz când un cititor a venit la bibliotecă și a cerut o carte cu copertă albastră. Nu știa denumirea monografiei, dar își amintea că are o copertă de culoare albastră. Ce-mi rămânea să fac? Am căutat în toată biblioteca noastră imensă această carte, cu coperta de culoarea cerută de cititor”, râde Alina. Tânără însă nu se pierde în amintiri, ci se focusează spre viitor. Cunoaște foarte bine engleza și vrea să facă lecții la domiciliu, cu potențiali elevi. Nu va cere mulți bani. Vrea însă să fie mereu „în priză”, să își ocupe timpul cu lucruri utile, ca să uite de dizabilitatea ei și să alunge gândurile negre. Iar într-o zi, o să se ridice și o să meargă. Pe picioare. „Singura limită este cerul”, afirmă Alina Nicolaev.