Aleksandr Soljenițîn: „Oamenii L-au uitat pe Dumnezeu; de asta s-a întâmplat ce s-a întâmplat.”

Marele gânditor Aleksandr Soljenițîn, laureat al premiului Nobel pentru Literatură, activist şi dizident anticomunist supraviețuitor al Gulagului, care a făcut cunoscută lumii întregi barbaria lagărelor din Uniunea Sovietică, unde ajunsese pentru că îl criticase pe dictatorul Stalin, spunea în 1983: „Acum jumătate de secol, pe când eram copil, îmi amintesc cum bătrânii ofereau următoarea explicație pentru marile dezastre care au răvășit lumea: „Oamenii L-au uitat pe Dumnezeu; de asta s-a întâmplat ce s-a întâmplat.”

De atunci am petrecut peste 50 de ani studiind istoria revoluției noastre; am citit sute de cărți, am colectat sute de mărturii personale și am contribuit cu opt volume la efortul de a înțelege ce s-a întâmplat. Dar dacă aș fi rugat astăzi să formulez cât mai concis principala cauză a revoluției dezastroase care a înghițit 60 de milioane de suflete dintre noi, nu aș putea spune ceva mai precis decât să repet: „Oamenii L-au uitat pe Dumnezeu; de asta s-a întâmplat ce s-a întâmplat.”

Într-o cuvântare intitulată „Necredinţa: primul pas către Gulag”, rostită cu ocazia primirii, în 10 mai 1983 la Londra, a premiului Templeton Prize for Progress in Religion, marele gânditor rus spunea cum au fost facilitate revoluţia bolşevică şi preluarea puterii de către comunişti de mentalitatea ateistă şi de un lung proces de secularizare, care a îndepărtat pe oameni de Dumnezeu şi de morala şi credinţele creştine tradiţionale.

Astăzi, la numai 35 de ani de la acel discurs, este îndreptăţită opinia că din păcate, nu avem nicio speranţă că ceva ar putea opri acest proces înainte ca să-şi epuizeze toate rezervele de energie pornite, după cum spune autorul, dintr-o imensă şi iraţională ură.

„Vestul trebuie să treacă prin experienţa invaziei comuniste; religia a rămas aici liberă, dar evoluţia istorică a vestului a fost astfel încât astăzi şi el trece prin experienţa secătuirii conştiinţei religioase. Şi el a fost martorul sfâşietoarelor schisme, războaielor religioase sângeroase şi răutăţii, ca să nu mai vorbim de valul secularismului care, dinspre sfârşitul Evului Mediu încoace, a inundat progresiv Vestul.

Această epuizare a puterii dinspre interior este o ameninţare a credinţei, care este, poate, chiar mai periculoasă decât orice încercare de atac religios violent din afară. Imperceptibil, de-a lungul a multor zeci de ani de eroziune, înţelesul vieţii în Vest a încetat de a fi văzut ca ceva mai măreţ decât „căutarea fericirii”, un ideal care a fost garantat solemn prin intermediul constituţiilor.

Conceptele de bine şi rău au fost ridiculizate timp de câteva secole; interzise utilizării zilnice, ele au fost înlocuite prin judecăţi politice sau de clasă cu perioadă de folosinţă scurtă. A devenit stânjenitor să afirmi că răul îşi află locaş în inima fiinţei omeneşti înainte ca aceasta să intre într-un sistem politic.

În acelaşi timp, nu este considerat ruşinos să faci concesii zilnice unui rău deplin. Judecând după continua avalanşă a concesiilor făcute chiar numai în faţa propriei noastre generaţii, Vestul alunecă ineluctabil înspre abis. Societăţile vestice îşi pierd tot mai mult esenţa religioasă pe măsură ce, în mod nechibzuit, îşi lasă pradă ateismului generaţia mai tânără.

Dacă un film blasfemiator despre Iisus este prezentat peste tot în Statele Unite, considerată una dintre cele mai religioase ţări din lume sau dacă un ziar de mare tiraj publică o caricatură neruşinată a Fecioarei Maria, de ce altă dovadă de necredinţă mai este nevoie? Sau, de ce ar mai trebui cineva să se reţină de la ura arzătoare, indiferent dacă baza acesteia este rasa, clasa sau ideologia? O astfel de ură dezintegrează multe inimi astăzi.

Profesorii atei din Vest ridică o tânără generaţie în spiritul urii propriei lor societăţi.

Prinşi în vâltoarea condamnării, uităm că defectele capitalismului reprezintă defectele de bază ale naturii umane, permiţând o libertate neîngrădită împreună cu diverse drepturi ale omului; uităm că sub comunism (iar comunismul stă ascuns în orice formă de socialism moderat, care este instabil) aceleaşi defecte se dezlănţuie în orice persoană posedând cel mai mic grad de autoritate; în timp ce toţi ceilalţi din acel sistem obţin cu adevărat „egalitatea” – egalitatea sclavilor în mizerie.

Această exuberantă dezlănţuire a urii devine semnul lumii libere a zilelor noastre.

Cu adevărat, în mod paradoxal, cu cât libertăţile personale sunt mai mari, cu cât mai ridicat este nivelul de prosperitate sau chiar de abundenţă – cu atât mai vehementă devine această ură oarbă. Vestul dezvoltat contemporan demonstrează astfel, prin propriul exemplu, că salvarea omului nu poate fi găsită nici în mulţimea bunurilor materiale, nici numai în a face bani.

Această ură alimentată deliberat se împrăştie peste tot ceea ce este viu, în viaţa însăşi, în lumea cu culorile, sunetele şi formele sale, în corpul omenesc.

Posaca artă a secolului XX moare ca rezultat al acestei uri monstruoase, căci arta fără iubire este stearpă. În Est, arta s-a prăbuşit din cauza faptului că a fost pusă jos şi călcată în picioare, dar în Vest căderea a fost voluntară, o prăbuşire într-o căutare nenaturală şi pretenţioasă, în care artistul, în loc să încerce să releve planul divin, încearcă să se pună pe sine în locul lui Dumnezeu.

Întâlnim deci din nou acelaşi produs al unui proces la scara întregii omeniri, Estul şi Vestul ajungând la aceleaşi rezultate, o spun din nou, din aceeaşi cauză: Oamenii l-au uitat pe Dumnezeu!”

Sursa: uti24.ro