ACASĂ, la Grigore Vieru // „Ani la rând am LĂCRIMAT de fiecare dată când se vorbea despre poet”

Au trecut șapte ani de când Grigore Vieru trăiește doar prin cărțile sale. Pe 14 februarie, poetul ar fi împlinit 81 de ani. „Îmi trăiesc numele”, spunea poetul în una dintre ultimele poezii pe care le-a scris. Marele apărător al Limbii Române și al Patriei încă ne mai ghidează prin tot ceea ce a creat.

Apartamentul în care a locuit poetul e plin de fotografii, portrete, icoane, cărți și miros de ceai. Grigore Vieru parcă mai trăiește în odaia în care soția acestuia, Raisa Vieru, lucrează la proiectele pe care nu le-a reușit poetul.

Cărțile din fiecare colțișor al casei parcă îl așteaptă să le mai răsfoiască, dar așteptarea e zadarnică, ca și cea a soției. Singurătate printre cărți, singurătate în sufletul femeii, singurătate în inimile a mii de cititori, care încă îi mai duc dorul.

„Prima poezie pentru maturi mi-a dedicat-o”

Așezată pe o canapea gri, Raisa Vieru răsfoiește una dintre cărțile soțului. Gri sunt și cei șapte ani pe care i-a trăit fără poet. „Cred eu că prima poezie pentru maturi a fost scrisă după ce am făcut cunoștință”, îmi șoptește Domnia Sa. Înainte de a o cunoaște, poetul semnase doar o cărțulie de poezii pentru copii, numită „Alarma”.

„A venit la întâlnire cu un ziar subsuoară și mi-a arătat poezia închinată mie. Ne-a făcut cunoștință consăteanul meu Pavel Boțu”, spune Raisa Vieru, povestind în detalii momentul întâlnirii.

Soția poetului simțea încă de la prima întâlnire că își va petrece toată viața cu el: „Am văzut că m-a absorbit, cu privirea parcă m-a înghițit”.

„Am încercat să nu-i rup din timp”

Raisa Vieru și-a dat seama încă de la început că are alături un mare poet. În Uniunea Sovietică manualele erau îmbâcsite de ideologia comunistă. Poeziile sale pentru copii sunt, cu-adevărat, educative, diferite de tot ceea ce se publica la acea vreme.

„Când am citit cărțile sale pentru copii, am înțeles că el trebuie să facă ceea ce i-a dat Dumnezeu și am încercat să nu-i rup din timp”, povestește doamna Vieru, căutându-și cuvintele: „După operația pe care-am avut-o la inimă, nu mă mai pot exprima la fel”.

„Am visat să trec Prutul”

Poetul spunea că, „dacă visul unora a fost să ajungă în Cosmos, eu viaţa întreagă am visat să trec Prutul” și l-a trecut abia în 1973, când s-a dus cu o delegație de la Moscova. Pe timpul României socialiste, a mai fost invitat de câteva ori.

După ce s-au deschis granițele, poetul însă se ducea foarte des în România. „Îi era dor de țară. Voia să o vadă. Scriitorii aproape toți îi erau prieteni și eram invitați adesea la ei acasă. Îmi amintesc că, odată, am plecat la București împreună. Ne-am dus cu trenul, iar la șapte dimineață, Nichita Stănescu deja ne aștepta pe peronul gării și ne-a luat la el”, rememorează Raisa Vieru.

Nichita Stănescu, Marin Sorescu, Ioan Alexandru erau doar câțiva dintre prietenii săi români. „Adrian Păunescu era în ultimul timp foarte apropiat de poet, erau ca frații, așa și își spuneau”, povestește doamna Vieru, sorbind din ceașca cu ceai.

„Cinci ani am lăcrimat”

În ultimii ani, Grigore Vieru a suferit foarte mult, pentru că se scriau articole defăimătoare despre el. A avut și două infarcturi din această cauză. La al treilea însă, nu a mai rezistat.

„Decesul lui a fost pentru mine ca un trăsnet. Îl așteptam să se întoarcă de la Cahul. Am așteptat până la miezul nopții și, când am văzut că nu vine, m-am gândit că prietenii lui l-au convins ca să nu se întoarcă noaptea acasă. Dimineață însă m-au sunat să vin la Spitalul de Urgență, că poetul e în comă. Mai nu am înnebunit. Era ceva de groază”, povestește îndurerată soția lui Grigore Vieru.

Cinci ani la rând a lăcrimat de fiecare dată când se vorbea despre Grigore Vieru. „Eram invitată la numeroase manifestări la care trebuia să spun câteva cuvinte, dar deseori nu puteam, pentru că mi se umpleau ochii de lacrimi. Acum deja pot să mă mai abțin”, recunoaște Domnia Sa.

„Hei, ce faceți fără mine?”

Deși soția nu credea că sufletul omului după deces rămâne 40 de zile în acasă, ea este sigură că sufletul poetului era în apartament.

„Venise Ambasadorul României și adusese niște lumânări mari. Eu le-am aprins pe această masă ca să fie lumină. În camera cealaltă pregăteam podurile. Am auzit că se deschide ușa la bucătărie și îi zic nepoatei să verifice, dar ea nu a văzut pe nimeni. Când s-a întors, lumânarea era aproape stinsă. Poetul ne-a dat de știre că nu are lumină”, crede Raisa Vieru.

De asemenea, ea povestește că, într-o noapte, s-a trezit brusc, deși nu visase nimic. „Apoi mi-a venit în cap un distih. Mă gândeam ce poate fi asta? Eu n-am scris niciodată versuri. Mi-am dat seama că este stilul lui Grigore și am venit aici repede și l-am scris pe o hârtie: „Pe boltă stele cât zile,/ Hei, ce faceți fără mine?”, își amintește soția poetului.

Centru cultural-științific

Grigore Vieru visa să facă două concerte mari, unul la Chișinău și altul la București. Soția sa i-a continuat visul, chiar peste un an. De asemenea, a editat o carte cu cântece pe muzică orchestrală a compozitorilor clasici, un al vis de-al său.

Ulterior, Raisa Vieru a adunat toate condoleanțele de prin ziare și reviste, publicându-le în volumul „Omul duminicii” și își mai dorește să publice o carte cu cântece și una cu publicistica poetului.

Cea mai mare dorință a doamnei Vieru este însă înființarea Centrului Cultural-Științific „Grigore Vieru”. „Am nevoie de spațiu pentru a face un muzeu cu lucrurile poetului, o bibliotecă cu toate cărțile sale și o sală de lectură. M-am adresat la autorități, dar nimeni nu a răspuns pozitiv”, spune Raisa Vieru cu teama că și ea va pleca, iar toate lucrurile poetului se vor pierde.