Un Shakespeare pe ritmuri de dans la bară

Premieră // Teatrul „Ginta Latină” şi-a deschis stagiunea cu un spectacol poetico-dramatic după o comedie de Shakespeare

În original, comedia lui Shakespeare se numeşte „A douăsprezecea noapte sau cum vă place”. Regizorul Mihai Ţărnă a luat de bun îndemnul dramaturgului şi chiar a făcut „cum i-a plăcut”. A redenumit spectacolul în „Douăsprezece şoapte într-a douăsprezecea noapte”, a făcut o altă intrare în scenă, un alt conflict şi a compus spectacolul astfel ca să semene mai mult cu o dramă cu elemente comice, mai mult cu o piesă dramatică, decât cu o comedie. Această libertate de creaţie vine din convingerea regizorului că „un spectacol interesant se face doar într-o competiţie dintre regizor şi autor. Niciodată regizorul nu o să învingă un autor, dar o să fie cu mult mai presus şi mai interesant ca viziune decât acesta”.

Povestea, pe scurt

Povestea este complexă şi nu am să o narez aici (din lipsă de spaţiu şi din considerentul de a nu crea confuzii; există multe ramificaţii şi detalii). În linii mari, este vorba de o tânără, Viola, care pierde contactul cu fratele ei geamăn, Sebastian, şi pe care îl crede mort într-un naufragiu. Tânăra se deghizează într-un bărbat sub numele Cezario pentru a putea intra în serviciu la ducele Orsino. Ducele este îndrăgostit de Olivia, dar aceasta îl tratează cu indiferenţă. Cezario joacă rolul unui curier care profesează pasionala iubire a lui Orsino în faţa Oliviei. Olivia nu are nici cea mai vagă bănuială că Cezario nu e cine pare a fi şi se îndrăgosteşte de el. E un procedeu comic clasic: „qui pro quo”, de confuzie între personaje. Viola, la rândul ei, e moartă de dragoste după Cezario. Un fel de triunghi amoros în care nimeni nu se bucură de sentimente reciproce. Aceasta este doar o linie de subiect, care se împleteşte cu altele. Spectacolul este conceput pe principiul „poveste în poveste”. Mai e vorba de slugile Oliviei: Maria şi Malvolio, de Sir Toby şi Sir Andrew. Primul fiind unchiul Oliviei, cel din urmă – un admirator. Între timp, Sebastian, care a fost salvat, ajunge pe scenă, creându-se o confuzie de identităţi între el şi sora sa geamănă. Astfel, iese la iveală că Cezario este de fapt Viola. Aceasta îi mărturiseşte lui Orsino dragostea pe care i-o poartă târându-se umilă la picioarele lui. Sfârşitul e unul ambiguu, cum îi stă bine unui sfârşit, lăsându-ne să presupunem un fel de transfigurare a Violei aproape de moarte.

Un colaj bizar

Inserţiile comice şi ludice sunt mai mult decât oportune. Acestea vin să mai scuture scenele de sentimentalism şi patetism, specifice iubirilor pătimaşe, şi să mai contrabalanseze tonul nefiresc. În definitiv, spectacolul e un colaj de elemente eterogene în cel mai direct sens. Alături de versuri rimate, declamate grav şi solemn, şi care se vor profunde, stau cochetării şi scene comice dintre cele mai triviale. Senzaţia pe care ţi-o lasă un asemenea spectacol nu e una de armonie, ci de fragmente independente puse umăr la umăr care, până la urmă, se vor a fi percepute ca un tot organic. Probabil, această neomogenitate este dictată şi de vieţile, de profilul psihologic al personajelor. Bunăoară, cei doi siri care se dedau orgiilor trăiesc sub acelaşi acoperiş cu distanta şi rezervata Olivia. Coloana sonoră e şi ea inegală: muzică clasică, muzică de pahar (în interpretarea sirilor), muzică dance. Vestimentaţia eroilor e de epocă, cu piei şi blănuri, dar, în acelaşi timp, în cazul personajului Malvolio, la un moment dat, e foarte sumară, reducându-se doar la nişte ciorapi galbeni cu jartiere şi chiloţi cu străluci. Punctul culminant al spectacolului, care a animat spectatorii şi i-a făcut să aplaude cu fluierături şi strigăte, a fost dansul la bară al lui Malvolio. Se insistă pe transfigurarea acestuia în numele dragostei ce-o poartă Oliviei, dintr-un slujitor-roboţel ascultător cu perucă şi costum, într-un om excentric şi caraghios, încât, pe moment, acest personaj cu frumoasa lui scrânteală abate toată atenţia şi gândurile publicului de la naraţiunea propriu-zisă.

Regizorul foloseşte din plin o serie de mijloace artistice, apelând la toate simţurile şi creând impresia unei bogăţii de semnificaţii care subjugă publicul: apa, ploaia, tunetele, luminile, efectele audiovizuale, dialog pe fundal muzical, subliniindu-se o dată în plus latura sentimentală, dramatică sau comică a scenei.

Dincolo de spectacolul în sine, apreciez atitudinea lui Mihai Ţărnă faţă de piesele pe care le montează: „Las imaginația mea în fața unor oameni care nu mă cunosc și le dau toate măruntaiele. Este un risc”. Un risc şi o îndrăzneală pe care şi le asumă, fără doar şi poate.