Un profesor din Iași, la Căpriana: Reportaj despre BIBLIE

De două-trei ori pe an sunt chemat la Chişinău sau la Bălţi, cu diferite prilejuri: un doctorat, o conferinţă, un simpozion... M‑am dus întotdeauna şi sper că mă voi duce şi în viitor, dacă voi mai fi invitat, cu plăcere. Mă simt, la universitate, ca acasă, printre colegi. Vorbind aceeaşi limbă, pe care o numim la fel, avem aceleaşi idealuri şi aceleaşi dileme profesionale. Pe stradă însă, mai puţin, deşi peste tot ţi se răspunde, azi, în româneşte. Nu mai este totuşi ca în anii ’90, când riscai, la hotel, prin magazine sau pe stradă, să ţi se răspundă ruseşte. Ca să fiu sincer, chiar şi atunci când omul interpelat pe stradă, nu ştia o boabă româneşte, la Chişinău am fost întotdeauna tratat, ca şofer, pieton sau client în magazine, cu respect şi deferenţă, şi pe ruseşte şi într‑o română sumară, după competenţe... Cei opt ani de rusă obligatorie în şcoală s‑au dovedit câteodată, mai ales în scurta epopee a vizitei în Transnistria (voi povesti‑o cândva!), folositori! Reuşesc deci să disting clar între discursul propagandistic al militanţilor politici de toate culorile şi viaţa zilnică, mult mai paşnică, a „oamenilor obişnuiţi” din Basarabia.

Am simţit nevoia acestui preambul pentru a fi credibil când afirm explicit că ceea ce urmează să povestesc este o relatare cât se poate obiectivă, adică un fel de reportaj. Încerc să îmi reprim convingerile şi trăirile subiective, pe cât posibil.

Pe drumul de întoarcere de la Chişinău spre casă, în toamna trecută, m‑am oprit la mănăstirea Căpriana, despre care manualele ne informează că este un vechi aşezământ monahal românesc, fondat pe vremea lui Alexandru cel Bun, în secolul al XIV-lea, rectitorit de Petru Rareş... Nu era prima dată, mai fusesem o dată acolo, la începutul anilor ’90. Impresia amestecată, vag neplăcută şi neliniştitoare, de atunci s-a repetat şi acum, chiar dacă, între timp, totul a fost restaurat, înnoit, cu cheltuială multă şi cu decenţă muzeală modernă. Aşezată, împreună cu satul care o înconjoară, într-o vale dulce, înconjurată de păduri (vechii Codri ai Lăpuşnei), pe malul unui iaz generos, mănăstirea ar fi trebuit să-mi producă o emoţie pozitivă dar, repet, nu s‑a întâmplat aşa. Încerc să îmi explic acest sentiment. Mai întâi, la biserica veche, cea istorică, evidentul caracter moldovenesc al profilului arhitectural originar este alterat prin adăugarea, în epoca modernă, a unor turle de tip rusesc, ceea ce a condus la un hibrid arhitectonic. Semnificativ mai mare, construită în stilul ţarist târziu de la începutul secolului XX, cea de-a doua biserică respiră un aer dominator, probabil intenţionat. Ambele construcţii sunt zugrăvite la exterior în var alb. Reconstruite şi ele cu grijă, acareturile şi zidurile înconjurătoare emană acelaşi mesaj rece, modern-imperial. În interiorul bisericii, zugrăveala parietală şi catapeteasma corespund şi ele canonului ortodox modern, fără stridenţe, dar şi fără nici o urmă din căldura şi expresivitatea de altădată, pe care ni le putem închipui prin comparaţie cu ctitoriile voievodale contemporane de dincoace de Prut, Voroneţ, Suceviţa, Moldoviţa, conservate intacte sau cu grijă restaurate. În biserica mare, modernă nu se poate intra. Din informaţiile de la afişierul oficial, afli că din vechea bibliotecă a mănăstirii, odinioară una dintre cele mai bogate din Moldova, nu a rămas nimic! Foarte puţine, aproape fără semnificaţie sunt şi obiectele de cult, vase, veşminte, icoane, păstrate. Pe scurt, deceniile ocupaţiei sovietice, când mânăstirea a fost transformată în depozit şi spital pentru tuberculoşi, au nimicit pentru totdeauna memoria culturală şi profilul cultural-bisericesc al mănăstirii şi „au spălat creierul” enoriaşilor.

După prăbuşirea instituţională a comunismului şi declararea independenţei de stat a Republicii Moldova, mănăstirea a fost refăcută radical, în maniera descrisă mai sus, iar identitatea confesională a „enoriaşilor” din Căpriana şi satele din jur reinventată: ei sunt acum ortodocşi moldoveni, supuşi administrativ, ca şi mănăstirea însăşi, Mitropoliei Chişinăului şi a întregii Moldove (mitropolit: ÎPS Vladimir Cântărean), structură dependentă de Patriarhia Rusă. Reamintesc cititorilor că ortodoxia românofonă de peste Prut se mai exprimă şi prin Mitropolia Basarabiei (mitropolit: Petru Păduraru), dependentă de Patriarhia Română. Din câte am reuşit să îmi dau seama, limba folosită în ambele biserici este româna. Rareori, preotul rosteşte pasaje şi în limba rusă, pentru credincioşii rusofoni. Textele liturgice par să fie acelea din România, dar cântările sunt mai apropiate de sonorităţile ruseşti. Aşadar, două mitropolii ortodoxe îşi revendică legitimitatea, disputându‑şi, practic, acelaşi „popor de credincioşi”, cam cu aceeaşi „ofertă” liturgică, dogmatică, canonică şi pastorală. Problema este complicată (Ascunse sunt căile Domnului!) şi reclamă o analiză temeinică, pe care nu mi‑o propun aici.

Revin, ca drumeţ, în curtea mănăstirii Căpriana, în toamna a.D. 2017. Intru în discuţie cu doi monahi tineri, acoperiţi cu veşmintele cernite străvechi, dar cu un potcap destul de diferit de cel pe care îl vedem dincoace de Prut. - Bună ziua! - Bună ziua! ‑ Vorbiţi româneşte? - Nu, nu vorbim româneşte! - Totuşi, văd că ne înţelegem! - Poate, dar noi vorbim moldoveneşte! Nu insist, cunosc argumentele de multă vreme: ‑ Da, ne înţelegem, vorbim parcă la fel, dar d-voastră vorbiţi româneşte, iar noi moldoveneşte! Mi‑au declarat‑o ritos chiar intelectuali cu diplomă, istorici, filologi, profesori, medici, inflexibil: Moldova este unică, chiar dacă acum este despărţită de Prut, iar limba moldovenească este diferită de cea românească. Aceia dintre basarabeni care cred (mai mult în sinea lor!) şi afirmă timid contrariul, adică adevărul că avem una şi aceeaşi limbă, oricum am numi-o, alcătuiesc o minoritate destul de timidă!

Aflu apoi de la cei doi tineri monahi că sunt „moldoveni“ localnici, că au studiat teologia la Chişinău, iar slujbele le ţin, toate, în „moldoveneşte“, adică în română. Rămâne pe altă dată să cercetez după ce cărţi bi-sericeşti (liturghiere, psaltiri, molitvenice etc.) se ţin slujbele. Nu cumva sunt tot acelea ale „im­perialiştilor români“ vecini? Spre gândul acesta mă îndeamnă exemplarul de Biblie oferit spre vânzare în magazinul mănăstiresc din preajmă, la un preţ foarte avantajos pentru buzunarele noastre de cetăţeni ai unei ţări membre a UE.

Cumva neobişnuit, volumul are două pagini de gardă. Prima prezintă inscripţia următoare: „Biblia sau Sfînta Scriptură. Ediţie consacrată jubileului de 650 de ani de la formarea Statului Moldovenesc. Biserica Ortodoxă din Moldova, 2009“. Pe a doua pagină de gardă citim ur­mă-toa­rele: „Biblia sau Sfînta Scriptură, tipărită cu binecuvîntarea Întîi Stătătorului Bisericii Orto­doxe din Moldova, Înalt Prea Sfinţitului Vla­dimir, Mitropolitul Chişinăului şi al întregii Moldove, cu străduinţa şi purtarea de grijă a protoiereului mitrofor Ioan Vulpe, Blagocinul Bise­riciolor din r. Orhei, Complexul de edituri al Bisericii Ortodoxe din Moldova, Chişinău, 2009“.

Câteva comentarii se impun.

1. Textul tipărit cu titlul şi sub auspiciile de mai sus reprezintă o preluare fidelă, începând de la lista cărţilor bi­blice incluse („canonul ortodox românesc“, in­clusiv cele 17 apocrife), până la reproducerea integrală, cuvânt cu cuvânt, fără nici o abatere, la virgulă, cum se spune, a versiunii tradiţionale a Sfintei Scripturi, tipărită în numeroase ediţii în ultimele decenii sub autoritatea Sinodului Bi­sericii Ortodoxe Române, la Institutul Biblic şi de Misiune al BOR. Această preluare nu este însă menţionată nicăieri! După umilele criterii „laice“, am avea de a face aici cu un plagiat evident. Dar căile bisericeşti sunt mult mai complicate, foarte adesea ierarhi de pretutindeni semnează ca autori texte scrise de alţii, după „principiul“: Dacă tot ceea ce este al meu este al Bisericii, înseamnă că şi reciproca este valabilă, adică tot ce este al Bisericii este şi al meu. Altfel spus, „Je prend mon bien ou je le trouve!“

2. Oare membrii comisiei de resort a Sinodului BOR de la Bucureşti sunt la curent cu această... retipărire a Bibliei sinodale? Au fost consultaţi, li s-a cerut cumva acordul sau măcar au fost informate autorităţile ecleziastice româneşti despre intenţiile „editoriale“ pe care le au re­prezen­tanţii Bisericii „concurente“ din Basa­rabia, de obdienţă moscovită?

3. Înţelegem că ÎPS Vladimir, mitropolitul, a fost responsabil cu binecuvântarea acţiunii. Ne întrebăm însă în ce oare o fi constat „purtarea de grijă“ a protoiereului mitrofor Ioan Vulpe, blagocinul bisericilor din r. Orhei? (Pentru cititorul mai puţin iniţiat „traduc“ sintagmele arhaice: „protoiereu mitrofor“ înseamnă protopop care are dreptul de a purta mitră, iar „blagocin“ este un rusism şi de­semnează pe administratorul bisericesc al unei unităţi administrative, plasă, departament, în cazul de faţă raion!); probabil că în sarcinile unui redactor de carte, care a şi urmărit textul în tipografie.

4. Folosirea ortografiei româneşti oficiale mai vechi, cu î în loc de â şi cu sînt în loc de sunt ar trebui interpretată, probabil, in intenţia iniţiatorilor ediţiei ca un semnal de diferenţiere de... românitatea actuală!

5. Re­ferirea „jubiliară“ la cei „650 de statalitate“ este corectă cronologic, emoţionantă şi amuzantă pentru mândria patriotică „moldovenească“. Făcând socotelile cuvenite (2009 - 650 ^ 1359), ajungem întocmai la anul descălecatului voievodului maramureşean Bogdan! Aşadar, şi pentru copii „moldiveni“ şi pentru copii „români“ Mol­dova a fost întemiată la aceeaşi dată, de acelaşi voievod!!!

6. Care ar fi resorturile, motivele şi obiectivele urmărite de antreprenorii acestei cuvioase afaceri eclesial-culturale? Ei repre­zintă, ideologic şi politic, în mod evident, partida independentist-moldovenistă (preşedintele rusofil şi comunistoid Dodon este privit ca oaspete de onoare, pozele înfăţişând vizita sa la mânăstire fiind puse la loc de cinste, la gazeta de perete!). În aparenţă minoră, întâmplarea aceasta cu raptul textuluji biblic ilustrează „în toată splendoarea ei“ ambiguitatea şi falsitatea ideologiei independentist-moldoveneşti. Bun, ai impus cu forţa structuri bisericeşti, ai numit mitropolit, episcopi, protopopi, ai „repartizat“ o parte din lăcaşurile de cult, inclusiv centrul simbolic de aici, de la Căpriana, ai atras o parte din turma oiţelor Domnului, fără memorie, rupte de trecut, cu identitate neclară, dar care, oameni în genere umili, nu ştiu altă limbă decât limba strămoşilor lor! În ce limbă le vei oferi ritualul bisericesc? A fi căutat să impui rusa ar fi fost scandalos şi de-a dreptul contraproductiv. Pe de altă parte, nu poţi pur şi simplu, oricâtă putere politică ai avea şi de oricâte mijloace ai dispune, să inventezi peste noapte o limbă liturgică şi o tradiţie textuală bi­sericească! Să o prefaci pe cea a „vecinilor români“, care le este, oricum, familiară eno­ria­şilor, cum măsluiesc hoţii de cai înfăţişarea bidiviilor furaţi, necesită timp şi chiar un fel de... competenţă, pe care ÎPS Vladimir şi oamenii lui, evident, nu le posedă! Atunci rămâne soluţia cea mai simplă! Luăm textele româneşti aşa cum sunt ele, dar nu o spunem explicit! Doar nu o să ne ia la întrebări co-religionarii noştre de dincole de Prut pentru atâta lucru!

O concluzie. Mănăstirea Căpriana reprezintă imaginea fidelă a Basarabiei de astăzi, a Ba­sarabiei reale, nu a Basarabiei pe care ne-o imaginăm sau pe care ne-am dori-o! Cu memorie a trecutului ştearsă complet, cu un prezent neclar, nesigur şi contradictoriu, compatrioţii noştri de dincolo de Prut par să nu aibă nicio reprezentare limpede a viitorului.

Eugen Munteanu este profesor universitar doctor la Facultatea de Litere, Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi

Text publicat în „Ziarul de Iași”