Un balamuc trist după un bucluc... vesel?

Catharsis: Dramaturgia ca formă terapeutică, într-o societate plină de tensiuni şi conflicte politice

Pentru cea de-a doua stagiune a sa, Centrul de Dramaturgie Contemporană a iniţiat un nou proiect, „Teatru în teatru”. Scopul proiectului este de a crea un spaţiu al dialogului între dramaturgi şi actori, între teatre, după cum a remarcat moderatoarea evenimentului din deschidere, criticul dramatic Dorina Khalil-Butucioc, un eveniment care a avut pe post de invitat Teatrul radiofonic al „Teleradio-Moldova”, cu spectacolul radiofonic „Balamucul vesel”.

Un balamuc politic autohton

„Am văzut această farsă cu ochii mei. Apoi m-am apucat să o rescriu din memorie. Când reproduceam această hărmălaie de replici, nu mă gândeam că fac teatru. La ce bun, de vreme ce farsa fusese jucată deja. Voiam doar să mă despart elegant de nişte divinităţi hazlii cu care mi-am populat, naiv şi imprudent, o bună parte din viaţă”, explică cititorilor intenţia de a scrie această piesă Sergiu Burcă, în prefaţa cărţii „Balamucul vesel”, apărută în 2007.

Chiar dacă nu am fi ştiut acest lucru, este o evidenţă că autorul scrie din interiorul faptelor pe care le narează şi pe care, de altfel, le stăpâneşte la nivel de detalii, de replici, făcând mesajul piesei convingător. Este admirabil cum realitatea imediată devine un produs artistic. Dacă ne amintim scena politică cu câţiva ani înainte de a fi fost scrisă piesa, atunci vom regăsi în ea „personaje, situaţii, acţiuni uşor recognoscibile în realităţile politice autohtone” (Dorina Khalil-Butucioc), încât hotarul dintre artă şi realitate devine de-a dreptul labil, uneori, lăsând impresia că s-ar amesteca.

Piesa are trei părţi, dar fiecare dintre ele poate fi citită/jucată ca una de sine stătătoare, cu început, intrigă şi sfârşit. În cadrul CDC-ului a fost audiată partea a doua a piesei, care prezintă o pseudorăpire, cu tot tacâmul de (de)mitizări care s-a vehiculat în presă, în societate la acea vreme (cu siguranţă că vă mai aduceţi aminte celebra „răpire” a unui important lider politic de la noi).

„Dragii mei, vă anunţ cu profundă durere în suflet că zilele trecute nişte dulăi l-au sfâşiat de viu pe fratele nostru Valdemar. L-au înghiţit cu tot cu haine. A fost omul şi gata, nu-i. A dispărut fără urmă! Iată ce a mai rămas din el: cheile, agenda telefonică şi cravata. (...) Ţara asta e plină de animale. Câinii de vânătoare ai lui Nicolaus umblă slobozi peste tot. Nu mai putem respira din cauza lor! Nu mai putem trăi din cauza lor! Ne sug sângele. Animalele spurcă sângele nostru curat cu râturile lor zăbăloase” – citat din „Balamucul vesel”.

De fapt, aţi putea şi să nu vă amintiţi, din varii motive, la fel ca unii tineri prezenţi la eveniment, şi să daţi o altă interpretare textului. Una din intenţiile regizorului a fost chiar aceea de a nu localiza piesa. Pentru cei care, totuşi, au făcut (sau vor face) o conexiune între text şi politică, piesa capătă un nivel în plus de înţelegere şi de subtext. În discuţiile care au urmat după audiere, regizorul piesei, Petru Hadârcă, a povestit cazul regretatului scriitor Mircea Ghiţulescu care, lecturând piesa acum câţiva ani, a exclamat: „E despre noi! E despre România piesa asta!”.

Umorul care ne salvează

De obicei, e în firea noastră să ne victimizăm, să dramatizăm, să ne afurisim, să ne revoltăm, să ne inflamăm etc., atunci când vorbim despre politică, şi mai ales să fim părtinitori dacă suntem implicaţi în vreun fel în toată această ecuaţie. Sergiu Burcă are un fel de îndemânare de a se detaşa de cele narate, cu un simţ al umorului pe alocuri mai brut, pe alte secvenţe mai rafinat, punând accent, în general, pe absurditatea şi comicul unor situaţii privite de către personajele piesei ca fiind fireşti.

Autorul îşi subintitulează piesa „farsă tragicomică”, fixând din start cadrul şi registrul acesteia. Personajele stârnesc zâmbete doar la auzul numelor cu care i-a botezat Sergiu Burcă. Vă propun şi Domniilor Voastre câteva dintre ele pentru amuzament: „Valdemar, misterul de pe oala de noapte”, „Yorick, conducătorul revoltei permanente”, „Nicolaus, cap de familie şi, prin cumul, voievod”. Există, desigur, mult dramatism, dacă ne gândim la „istoria vie”, la intelectualii şi oamenii de rând care au crezut orbeşte în liderul lor. Dar e un semn bun că aceste dezamăgiri, tensiuni şi traume sociale sunt transfigurate în artă teatrală cu efect cathartic.

Avantajele teatrului radiofonic

Deşi teatrul la microfon este mai restrictiv din punctul de vedere al mijloacelor artistice decât teatrul obişnuit, actorii de la Teatrul Naţional, care au citit piesa „Balamucul vesel”, au văzut această experienţă ca pe una care le-a oferit posibilitatea de a-şi fructifica potenţialul actoricesc. Iată ce ne mărturiseşte actriţa Diana Decuseară: „Dacă în teatru corpul este, mai întâi de toate, instrumentul meu şi apoi vocea, în teatrul radiofonic este doar vocea. Şi atunci a trebuit să valorific toate posibilităţile vocii mele. Mi-a plăcut această experienţă pentru că mi-a amintit de studenţie, când profesorii ne spuneau: „Încercaţi acum, greşiţi acum, că nu vă judecă nimeni!”. În teatrul radiofonic este acelaşi lucru, pentru că poţi face mai multe duble şi mai sunt şi alte avantaje. Dacă în teatru capeţi anumite roluri în funcție de vârsta pe care o ai şi de tipajul tău ca actor, atunci în teatrul radiofonic poţi să joci o Julietă având o sută de kilograme şi şaizeci şi cinci de ani dacă vocea îţi e în regulă, şi poţi să joci o babă având optsprezece ani”.

Mulţi dintre cei prezenţi la discuţii au evocat amintiri despre teatrul la microfon de cândva. Copii fiind la ţară, au crescut cu teatrul radiofonic, de aici pornind şi dragostea lor faţă de teatru. Anul acesta, Radio Moldova a demarat „Anul Teatrului radiofonic”, reînviind această tradiţie.