Sfatul nutriționistului // Un singur pământ, o mulţime de gastronomii

Sfatul nutriţionistului Tamara Șchiopu: delectări sănătoase

În ediţiile precedente scriam despre călătoriile culinare şi vă îndemnam să descoperiţi bucătăria locală acolo unde mergeţi în vacanţă - fie la mare, fie la munte. Astăzi vă voi povesti despre propriile descoperiri într-o vizită recentă în munţii Dolomiți, între Austria şi Italia.

Munţii, ca şi râurile, sunt hotare naturale între popoare, culturi şi religii. Frontiere nepuse pe hârtie şi neschimbate de milenii, de când oamenii s-au stabilit pe o parte sau alta a munţilor, în căutare de păşuni, apă şi căldură pe timp de iarnă. Anume aceste resurse au definit obiceiurile locale şi tradiţiile gastronomice, reieşind din ceea ce oferă natura.

Cu anii, în căutarea eternă a orizontului necunoscut, popoare de la poale opuse de munţi se întâlnesc la mijloc de cale şi chiar după conflicte temporare pentru spaţiu, fuzionează şi creează un fel anume de trai, cu un grai mixt sau dublu, cu tradiţii de pe ambele părţi şi cu o bucătărie specifică doar regiunilor amestecate prin generaţii şi prin culturi.

Aşa mi s-a prezentat şi regiunea Trentino din munţii Dolomiți, unde se întâlnesc două popoare cu două gastronomii – cea italiană cu abundenţa sa de legume, mirodenii şi culori şi cea saxonă cu un sens acut al durabilităţii şi cu accente asupra produselor energizante din nord, aşa ca varza și pâinea de cereale mixte. Chintesența, însă, este ceea ce se arată din prima şi se păstrează cu sfinţenie în această regiune muntoasă – produsele din păşunat: laptele, iaurtul, caşcavalul, şunca şi jambonul afumat, precum şi cele spontane – ciupercile, murele şi florile alpine.

Într-atât sunt de preţioase aceste tradiţii şi produse, încât întreaga regiune se află sub protecţie de stat, iar fermierii locali sunt obligaţi prin lege să transmită fermele lor, împreună cu măiestria artizanală, propriilor urmași, fără dreptul de a vinde pământul.

Antreprenori prin ereditate, prezenţii locatari ai micului cătun muntos au transformat propriile bordeie şi grajduri în cafenele şi popasuri turistice, oferind oaspeţilor diverse delicii.

Un popas de prânz la ferma Fani, înalţimea 1 730 m, ne-a oferit o gamă sățioasă de produse proprii, precum ar fi caşcavalul tradiţional Taglio (un caşcaval din lapte nepasteurizat, pregătit zilnic din laptele celor 100 de vaci ale fermei şi maturat timp de trei-patru săptămâni), felii transparente de şuncă Speck, unt de casă şi pâine uscată Schuterlbrut, care se zice că se păstrează timp de două-trei săptămâni. E şi firesc pentru o zonă muntoasă unde accesul poate fi greu, mai ales pe timp de iarnă.

Pentru cei mai alintaţi, ca mine, care nu consumă carne, se oferă mămăligă „polenta” cu tocană de ciuperci de pădure sau perişoare pregătite din pâine, caşcaval ras şi spanac.

Cartofii prăjiţi, cu sardeluţe din carne de porc (crescuți tot la fermă, hrăniţi din plin cu zer) mi-au amintit mult de cartofii prăjiţi la mama acasă, în Moldova.

Iar la desert se serveşte omletă „înecată” în tot felul de dulcețuri de pomuşoare de pădure.

Bineînţeles că civilizaţia nu se lasă uitată aici şi gazdele pot oferi tot felul de produse pe gustul vizitatorilor - berea regională Forst, vinul tratiţional austriac Ghevurts Traminer, ţuica italiană Grappa, socata răcoritoare şi cafeaua preferată.

Cu toate acestea, mândria cu care se prezintă şi se oferă produsele tradiţionale locale te fac să uiţi de „civilizaţie”, te fac să vreai să mai stai pe aici și să te minunezi neîncetat de această diversitate uimitoare şi paşnică, posibilă pe acelaşi pământ pe care locuim noi toţi.

Şi dumneavoastră? Ce delicii aţi descoperit în acest sezon? Scrieţi-ne pe adresa redacţiei sau la adresa mea de e-mail tamara.schiopu@ziarulnational.md.

 

Prietenii tăi merită să știe ASTA!