Stiri

Scrisoarea unei necunoscute

Social 25.05.2013 09:21 Vizualizări

1894

Teatru: Un spectacol care ar putea fi jucat „altfel”

Oricâte lacrimi s-a străduit să verse actriţa Ana Tkacenko în monospectacolul „Scrisoarea unei necunoscute”, jucat în Sala Studio „Valeriu Cupcea”, indiferent de cât de tare i-au tremurat mâinile, braţele, vocea..., pe mine, ca spectator, nu m-a făcut să empatizez cu drama eroinei.

Piesa e montată după o nuvelă scrisă la începutul secolului XX. O nuvelă care face referinţe la alte forme de manifestare a relaţiilor umane, specifice epocii, cu toată trusa detaliilor de decor care să facă cât mai credibilă atmosfera: două cufere vechi, mobilier dintr-un lemn dur, „obosit”, călimara şi peniţa, lumânarea...

După părerea mea, există un farmec, dar şi un risc, să montezi piese scrise în alt secol. Farmecul rezidă în însuși specificul şi atmosfera acelei epoci apuse pe care o readuci în prezent. Riscul apare în momentul în care trebuie să faci credibil acel fragment din trecut, astfel ca să nu rămână străin spectatorilor şi, elementar, să le fie interesant să-l privească. Nuvela scrisă de Stefan Zweig, „Scrisoarea unei necunoscute”, are în sine dramul ei de poveste... şi, adusă în zilele noastre pe o scenă, se prezintă, pe alocuri, de un patetism sentimental caraghios. Nu mă refer la text în sine, sau poate mai puţin la text, ci la jocul actoricesc care, suprapus pe mesajul lingvistic şi aşa... plin de sentimentalisme, îl hiperbolizează de-o manieră lipsită de autenticitate.

Personajul se confesează la lumina lumânării, într-un cadru intim, casnic. Aranjamentul scenic e unul potrivit, cu excepţia pantofilor eleganţi purtaţi de actriţă, care vin în discrepanţă cu ţinuta ei vestimentară lejeră şi comodă din prima parte a spectacolului. În linii mari, dacă e să sintetizez subiectul, este vorba de iubirea pasională a unei fete de 13 ani, faţă de un scriitor celebru stabilit cu traiul vizavi de locuinţa sa. Nu e vorba de acea iubire platonică pe care, probabil, am cunoscut-o cu toţii la această vârstă fragedă. E o dorinţă trupească arzătoare. Dar indiferent de natura acestei iubiri, protagonista e deja femeia ajunsă la 30 de ani şi, cu toate acestea, ea retrăiește prin amintiri, cu aceeași intensitate ca și la început, emoţiile, sentimentele şi evenimentele trecute, despre care, în sfârşit, decide să-i scrie iubitului său, dându-şi în vileag identitatea. Ceea ce o face să spargă tăcerea e moartea fiului ei (despre care el nu ştie), zămislit în una din acele trei nopţi disparate în care s-a dăruit „marii ei iubiri”.

Cu toate că e o distanţă onorabilă între 13 şi 30 de ani, personajul nu se distanţează emoţional şi psihologic decât foarte puţin şi nesigur faţă de trecutul acestei poveşti amoroase şi nu găsim aproape nimic din ceea ce se numeşte detaşare, auto(ironie), spirit critic, lucruri atât de necesare.

Aurelia Borzin

Autor: Ziarul National

Prietenii tăi merită să știe ASTA!