Regele Ferdinand ÎNTREGITORUL, omul din spatele Marii Uniri

Ferdinand-Victor-Albert-Meinard, fiu al principelui Leopold de Hohenzollern şi al principesei Antoaneta, infanta Portugaliei, încoronat ca rege al României sub numele de Ferdinand I și supranumit „Întregitorul”, a fost singurul monarh care s-a putut intitula pe drept „regele tuturor românilor”, sub sceptrul său realizându-se cel mai important act din istoria poporului român: Marea Unire din 1918.

Deși timid, oarecum stângaci și adesea complexat de înfățișarea sa, Regele Ferdinand I a fost un monarh sincer dedicat românilor, un om de o vastă cultură, poliglot şi botanist pasionat, iar în timpul scurtei sale domnii – întinsă peste 13 ani tumultuoşi ai istoriei noastre –, România a atins un nivel de dezvoltare unic până atunci.

Cum arăta România Regelui Ferdinand

Economia românească devine una dintre cele mai stabile și puternice, agricultura este o forță economică (țara fiind supranumită „Grânarul Europei”), comerțul înflorește, se exploatează zăcămintele petroliere, se dezvoltă știința, regele fiind și președinte al Academiei Române. A fost omul reformei agrare – „regele țăranilor” –, al celei electorale şi al acțiunilor vizând consolidarea statului național unitar român.

Ferdinand s-a stabilit în țară în 1889, la opt ani după ce şeful familiei de Hohenzollern – împăratul Germaniei, Wilhelm I – l-a confirmat, printr-un pact de familie, ca moștenitor al tronului marelui rege Carol I, care nu avea copii, și după ce și-a încheiat studiile la Universitatea din Lipsca şi la Școala Superioară de Științe Politice şi Economice din Tübingen.

Excomunicat pentru credința sa

Curând după venirea sa în țară, tânărul principe moștenitor, în vârstă de 23 de ani, s-a îndrăgostit de Elena Văcărescu, domnişoara de onoare a reginei Elisabeta, și a dorit să se căsătorească cu ea împotriva statutului Casei Regale.

Carol I i-a cerut atunci să aleagă între Elena Văcărescu şi tron, iar Ferdinand, deși a amenințat cu sinuciderea, a lăsat ca sentimentele să-i fie învinse de rațiunea de stat. Însă a considerat acesta un sacrificiu personal și a suferit toată viața, după ce Elena Văcărescu a plecat în exil la Paris, renunțând să mai vină vreodată în România.

În noiembrie 1892, regele Carol I face o vizită la Londra și, la Windsor, îi cere Reginei Victoria mâna nepoatei sale, Principesa Maria de Edinburgh, pentru nepotul lui, Ferdinand, cei doi se logodesc imediat și se vor căsători un an mai târziu, la Sigmaringen, Carol rezervând pentru tânăra familie, ca reședință, Palatul Cotroceni din Bucureşti şi construind la Sinaia Palatul Pelişor.

După căsătoria cu frumoasa Maria, o femeie cu o fire total diferită de cea a regelui, viața lui Ferdinand a stat în continuare sub semnul unor mari sacrificii personale făcute pentru interesele statului român, acesta acceptând să-și boteze copiii în religia ortodoxă, ceea ce i-a atras excomunicarea papală și interzicerea sfintei împărtăşanii în religia catolică, lovitură pe care Ferdinand, catolic fervent, a resimțit-o brutal, până în ceasul morții sale.

Același lucru urma să se întâmple în anul 1948 cu Regina Ana, excomunicată de Papă pentru că Regele Mihai I a refuzat să-și boteze copiii în rit catolic.

Un moment de cumpănă l-a trăit în mai 1897, când, bolnav de febră tifoidă, s-a aflat la un pas de moarte, însă și-a revenit ca prin minune, dar a rămas până la sfârşitul vieții cu chipul nefiresc de palid și îmbătrânit prematur.

Nici copiii Regelui Ferdinand și ai Reginei Maria nu au avut vieți de familie tihnite și fericite (toate căsniciile lor sfârșind prin eșec, cu excepția celei a Mariei, devenită văduvă după decesul soțului ei, Regele Alexandru al Iugoslaviei): Carol a fost căsătorit de trei ori, Nicolae şi Ileana de câte două, iar Elisabeta a divorțat de Regele George al Greciei.

Împlinirea datoriei faţă de poporul român, mai presus de dragostea pentru ţara de origine

După urcarea sa pe tron, Regele Ferdinand a decis, în Consiliul de Coroană din 1916, intrarea României în război alături de Antantă, împotriva Germaniei, țara sa de origine, decizie luată cu durere în suflet, dar cu conştiința că-şi îndeplinea datoria față de poporul român. Ferdinand I a depus jurământul în calitate de rege al României, în septembrie 1914, într-o perioadă tensionată, generată de confruntarea între tabăra filoantantistă şi cea filogermană, vizând intrarea României în Primul Război Mondial.

Principalul lui sfătuitor era Regina Maria, dar și favoritul acesteia, principele Barbu Stirbey – administratorul domeniilor Coroanei, iar dintre oamenii politici, Ion I.C. Brătianu, preşedintele Partidului Liberal.

Începutul războiului nu a fost favorabil României, care a pierdut sudul ţării şi capitala, iar familia regală şi autorităţile au fost nevoite să se refugieze la Iaşi, însă cu toate acestea – în pragul dezastrului militar, renegat de familia sa din Germania şi confruntat cu moartea propriului copil, Mircea, în 1916 –, regele Ferdinand nu şi-a pierdut credinţa în forţa de redresare a României, iar, după război, a văzut împlinirea visului românilor, prin Unirea succesivă a Basarabiei, Bucovinei şi Transilvaniei cu țara.

Regele Ferdinand, încoronat ca Napoleon

După Conferinţa de Pace de la Paris, și semnarea tratatelor de pace, România Mare beneficia de recunoaşterea majorităţii statelor lumii, astfel că, la 15 octombrie 1922, la Alba Iulia, Ferdinand I a fost încoronat Rege al tuturor românilor, alături de Regina Maria.

Încoronarea a parcurs două secvenţe: întâi, au fost sfinţite Coroanele celor doi monarhi şi buzduganul regelui, după care a început slujba religioasă condusă de mitropoliții Miron Cristea, Pimen al Moldovei, Nicolae Bălan al Ardealului şi de arhiepiscopul Gurie al Basarabiei.

De pregătirea ceremonialului se ocupase mitropolitul Miron Cristea, iar pentru a găzdui ceremonia se construise, încă din 1921, la ideea lui Nicolae Iorga, Catedrala Încoronării, în Cetatea Alba Carolina, catedrala fiind operă a arhitectului Victor Stephănescu, pictată de Costin Petrescu, autorul frescei de la Ateneul Român.

Un alt detaliu de care s-au îngrijit cu atenţie organizatorii au fost coroanele, regele Ferdinand a primit Coroana de oţel a lui Carol I, cea făurită din ţeava unui tun turcesc cu care a fost încoronat primul rege al României. Iar pentru regină s-a creat, la Paris, din aurul donat de un proprietar de mină de aur din Apuseni, o coroană în stil bizantin. Regele Ferdinand s-a încoronat singur, după pilda gestului lui Napoleon I şi apoi a pus coroana şi pe capul Reginei Maria.

Ferdinand Întregitorul, Regele tuturor românilor

Astfel, paradoxurile vremurilor au decis ca Ferdinand, un principe discret şi cultivat, să înfrunte un război mondial, să facă alegeri dureroase, să treacă prin boli grele şi chiar prin atentate, dar și să-şi întregească ţara şi să fie încoronat Rege al tuturor românilor. Ferdinand a fost un monarh bun și profund devotat, iar trecerea sa în neființă – la Sinaia, în 1927, la 62 de ani, răpus de o boală cruntă – a lăsat în urmă conştiinţa datoriei împlinite și numele său legat de cel mai mare moment din istoria noastră.

Sursa: avantaje.ro