VIDEO // Omul-cheie pentru UNIREA din 1918 despre care nu se spune la școală

Sursa: digi24.ro

În urmă cu 80 de ani, la 18 iulie 1938, toate drapelele româneşti erau coborâte în bernă. Familia regală anunţase că Regina Maria a murit. Regina Unirii s-a stins la numai 62 de ani după o suferinţă îndelungată. Românii au plâns-o mult timp şi amarnic pe Regina Maria. Amintirea ei s-a stins, însă, din păcate, odată cu cei care au cunoscut-o şi admirat-o pentru ce a făcut pentru ţara noastră. De 80 de ani, copiilor nu li se spune la şcoală că Regina Maria a fost omul-cheie pentru Unirea din 1918.

Regimul comunist a considerat-o pe Regina Maria mai periculoasă decât pe nepotul ei, Regele Mihai, care era în viaţă şi ar fi putut, dacă situaţia geopolitică s-ar fi schimbat, să-şi revendice tronul. Tentativele din primii ani de ocupaţie sovietică de a murdări imaginea reginei-soldat au fost repede abandonate.

Faptele Reginei Maria erau atât de importante şi de cunoscute încât nu puteau fi răstălmăcite. Maria făcuse atât de mult bine, unui număr atât de mare de oameni din toate straturile sociale, întâlnindu-se cu ei personal în atât de multe locuri, încât propaganda nu funcţiona.

Soluţia aleasă de propaganda comunistă a fost uitarea. Decenii de-a rândul, referirile la Regina Maria au fost interzise. Când Nicolae Ceauşescu a brevetat naţional-comunismul, şirul voievozilor - de la Mircea cel Bătrân la Cuza-Vodă - sărea peste Independenţă şi Unire, direct la dictatorul aflat la putere. Fără a-l subestima pe regele Ferdinand, soţia sa, Regina Maria este pentru Unirea din 1918 ceea ce este Regele Carol I pentru Independenţă.

Cea mai iubită imagine a Reginei Maria a fost cea în uniformă de Cruce Roşie. În timpul primului război mondial, fotografiile care o înfăţişau pe Regina României îngrijind răniţi au făcut înconjurul lumii. Curajul ei fascina. Toate femeile din familiile regale europene erau implicate în ajutorarea victimelor. Dar Maria a înfruntat ea însăşi moartea. Mergea în spitalele de campanie, până foarte aproape de linia frontului. Se apropia fără să se protejeze de bolnavii de tifos exantematic, boală contagioasă cu mortalitate mare, care bântuia întreaga regiune. Regina Maria petrecea ore în şir lângă muribunzi.

„Ea a riscat. A riscat foarte mult ajutând, de ce? Avea o carismă şi o aură. Atunci când ajungea lângă cei răniţi, ei o percepeau ca pe o icoană, o icoană ocrotitoare, avea un fel de magie asupra lor şi asta era o alinare importantă pentru ei. Le oferea icoane sau coşuri cu mâncare, dulciuri, dar cea mai importantă era prezenţa sa, era esenţială în preajma acelor ofiţeri sau soldaţi răniţi sau bolnavi de tifos”, explică Diana Mandache, istoric MNIR București.

„Regina Maria obişnuia să meargă în gară unde erau aduse garniturile de răniţi în fiecare dimineaţă. Experienţa era cumplită pentru că, de multe ori, se deschidea câte un vagon din acesta şi din 30 de soldaţi bolnavi de acolo nu mai era nimeni în viaţă. În triajul acesta de la gară, toţi medicii care au fost aduşi şi puşi să trieze acolo au murit la interval de câteva zile, câteva săptămâni, iar regina avea acest curaj de a vizita şi gara şi spitalele în care de multe ori avea contact cu bolnavii, cu mâinile goale, fără să folosească mănuşi de protecţie având această convingere că atingerea mâinii cu mâinile răniţilor dădea acestora încredere şi energie”, povestește Sorin Iftimi, istoric Iași.

Puterea efortului făcut de Maria era sporit de propria ei dramă. În toamna lui 1916, când Armata Română bătea în retragere în faţa trupelor bulgaro-germane de la sud, conduse de generalul August von Mackensen, şi a celor de la nord, ale generalului Ernst August Falkenhayn, al şaselea copil al cuplului regal, Mircea, a fost şi el contaminat de febră tifoidă.

Mama îşi petrecea timpul între Palatul Regal de pe Calea Victoriei, transformat în spital militar, şi copilul bolnav, aflat la conacul Ştirbey de la Buftea. Familia regală fusese sfătuită să părăsească Bucureştiul ca precauţie în faţa bombardamentelor inamice. Şi Ferdinand, şi Maria, ignorau avertismentul, dar şi-au pus în siguranţă copiii. Micul Mircea, de nici patru ani, s-a stins însă la 2 noiembrie 1916. A fost înmormântat în biserica de la Cotroceni, fără ca părinţii să îl poată plânge. La 6 decembrie, armata germană a ocupat Bucureştiul, iar conducerea ţării s-a refugiat la Iaşi.

„Sunt jurnale de epocă ce povestesc că Brătianu la început era foarte abătut, că și-a revenit destul de greu, la fel I.Gh. Duca, la fel şi alţi oameni mari de atunci, dar toată lumea spune despre regină că a fost extraordinar de vitează şi de energică încât îi încărca şi pe ceilalţi cu energie. Chiar dacă la început a fost poate învinovăţită de situaţia în care se afla ţara pentru că ea a insistat pentru intrarea în război, pentru intrarea de partea Antantei şi oamenii puteau să privească toată această nenorocire din 1917 ca având un asemenea izvor”, relatează Sorin Iftimi, istoric Iași.

În vechea capitală a Moldovei, au fost plănuite operaţiunile militare victorioase din vara lui 1917 şi reintrarea în război în toamna lui 1918. De la Iaşi s-a purtat şi o intensă corespondenţă cu liderii ardeleni din Partidul Naţional Român din Transilvania asupra celei mai bune căi de urmat pentru Unire. Dar în primăvara lui 1919, negocierile de la Paris pentru recunoaştearea noilor graniţe ale României au intrat în impas. Premierului Ionel Brătianu i se reproşa pacea separată cu Germania. Prim-ministrul român a răspuns cu propria listă de reproşuri pentru Franţa şi Anglia, iar replicile sale orgolioase au lezat aroganţe mai mari decât cele româneşti.

Regele Ferdinand şi premierul Brătianu au jucat atunci cea mai sofisticată carte de care dispuneau: Regina Maria.

Cazată la Ritz, în celebra Place Vendome, Regina Maria era asaltată pretutindeni de fani. Începând cu sosirea la Gară şi terminând cu serile de la Operă. Peste tot se auzeau strigăte de „Vive la Reine!”, „Vive la Roumanie!”, inclusiv pe stradă. Succesul extraordinar al Mariei era alimentat sistematic din ţară. Guvernul român îi ceruse suveranei să întâlnească cât de mulţi ziarişti îi este omeneşte posibil, dincolo de întâlnirile extrem de importante cu preşedintele american, Wilson, cu preşedintele francez, Poincare, sau temutul premier francez Clemenceau. Salonul Reginei de la RITZ a fost transformat în sală de presă. Lucru nu tocmai simplu, după cum povesteşte Regina în jurnal, la 6 martie 1919:

„Vă puteţi imagina cum este să fii prins ca într-o cuşcă de aproximativ 40 de ziarişti adevăraţi, toţi agăţându-se de tine şi punându-ţi întrebări. Mi-am dat toată silinţa. I-am privit pe toţi drept în ochi, m-am folosit de toate limbile pe care le ştiam şi am vorbit pentru ţara mea. Mai întâi, i-am primit pe francezi, apoi italieni, apoi pe englezi şi americani. Mai târziu, jos în hol, pe toţi ceilalţi, când am socotit că am terminat. Şi ... Slavă Domnului! Sper că am făcut mult bine ţării mele!”.

Prezenţa fermecătoare a Reginei Maria, înlocuirea premierului liberal Ionel Brătianu cu cel ardelean, Alexandru Vaida-Voevod, mai calm şi versat în marea politică la Viena, faptul că România a renunţat la pretenţia de a obţine întreg Banatul, toate au ajutat la finalizarea cu succes a negocierilor. Unirea Transilvaniei cu România a fost recunoscută prin tratatul de la Trianon, semnat la 4 iunie 1920.

În acelaşi an, s-a pus problema Încoronării Regelui Ferdinand şi a Reginei Maria. În plus, România avea nevoie de o mare sărbătoare şi de un monument care să pecetluiască Marea Unire. Încoronarea a avut loc la 15 octombrie 1922 în catedrala ortodoxă ridicată exact în acest scop în locul vechii Mitropolii create de Mihai Viteazul în 1599.

Sosiţi de la gară într-o caleaşcă trasă cu patru cai, Regele şi Regina au fost conduşi în catedrală. Coroana de Oţel, Coroana Independenţei pentru Regele Ferdinand şi Coroana Albastră făcută la Paris din aur transilvan pentru Regina Maria, se aflau deja în altar. Regele şi Regina au asistat la slujba aşezaţi pe tronurile laterale. În clipa sfinţirii Coroanelor şi a mantiilor regale au fost rugaţi să îngenuncheze. La fel şi înalţii oaspeţi care erau de faţă. Dar Încoronarea propriu-zisă a avut loc afară sub un baldachin, în faţa tuturor.

Regina Maria a fost regină domnitoare numai 13 ani, din septembrie 1914, până în iulie 1927, când s-a stins soţul ei, Regele Ferdinand. Era apropiată de Regina-Mamă, Elena, şi de nepotul ei, micul Rege Mihai. După Restauraţia lui Carol al II-lea din iunie 1930, Regina Unirii a fost ruptă complet de cercurile politice pe care le dominase vreme îndelungată. Gelos pe dragostea cu care românii continuau să o înconjoare, Carol al II-lea îi cenzura la maxim prezenţa publică.

Regele a acuzat-o chiar de complot din simplul motiv că diferiţi politicieni o vizitau încă în casa ei de la Balcic, de pe malul Mării Negre, în Cadrilater.

Era o promotoare şi susţinătoare a arhitecturii locale, a păstrării spiritului oriental. Păstrarea spiritului local este esenţială în orice localitate. Şi apoi era destul de la la modă cumpărarea unor reşedinţe la malul mării, iar Balcicul, intrat odată cu Cadrilaterul în cadrul României, era acuma un loc preferat de către aristocraţie. De pildă ea a cumpărat proprietatea de la Chrissoveloni bancherul şi era foarte mult legată de mare. Tatăl ei ducele de Edinburg era şi amiral al flotei britanice şi călătorise mult în Marea Mediterană locuind în Malta, era foarte apropriată de mare.

Regina Maria venea şi aici la capul Caliacra unde peisajul este cel puţin la fel de dramatic ca şi istoria locului. Aici se află ruinele cetăţii turceşti care altă dată păzea drumul spre Gurile Dunării, care se află peste ruinele mai vechii aşezări greceşti, Caliacra, capul frumos, de unde numele. Pe 11 august 1791, amiralul rus Uşikov a zdrobit o flotă turcească punând astfel capăt unui război ruso-turc de patru ani. În zilele celui de-al Doilea Război Mondial, altă dată civil, numit „Regele Carol I” a minat toată zona în încercarea de a apăra toată regiunea de submarinele sovietice. Regina Maria nu a mai trăit să afle toate aceste grozăvii. S-a stins în iulie 1938. Nu a trăit să vadă semnat tratatului de la Craiova, din septembrie 1940 prin care România retroceda Cadrilaterul Bulgariei. Castelul reginei de la Balcic şi proiectul Coastei de Argint au răscumpărat totuşi greşeala strategică a regelui Carol I, făcută într-un moment de extravaganţă a României, transmite digi24.ro.

Una dintre ultimele fotografii publice ale Mariei datează din 1 Decembrie 1936, de la inaugurarea Arcului de Triumf. Prima variantă a monumentului, din lemn, fusese ridicată pentru sărbătorile Încoronării din 1922, sărbători care au ţinut, ca în poveştile românilor, trei zile. Regina Maria a murit la castelul Pelişor de la Sinaia, la 18 iulie 1938, după o îndelungată suferinţă provocată de cancer.

Comuniştii au distrus fără milă vieţi, clădiri, biblioteci, biserici, plăci comemorative. Dar nimeni nu a avut curaj să se atingă de portretele ctitorilor de la Alba-Iulia: Ferdinand Întregitorul şi Regina Maria.