Putin, Stalingrad și „chestiunea rusă”: Se pot salva rușii de sindromul încercuirii

Nicio garanție din partea Occidentului nu poate calma naționalismul rus atâta timp cât este dominat de sindromul încercuirii și „misiunea lumii rusești”. Schimbarea poate veni doar de la ruși înșiși. În cazul Germaniei, a fost nevoie de două tragedii pentru o schimbare profundă și radicală a societății.

Pe 2 februarie, Vladimir Putin a călătorit în orașul Volgograd, fostul Stalingrad, pentru a celebra 80 de ani de la victoria istorică obținută acolo de Armata Roșie împotriva Wehrmachtului. Bătălia de la Stalingrad a reprezentat un punct de cotitură nu doar pentru „Marele Război pentru Apărarea Patriei”, așa cum îi spun rușii, ci și pentru cel de-al Doilea Război Mondial (1939-1945). În contextul suprapunerii acestui eveniment cu conflictul militar din Ucraina, Moscova a încercat să facă o paralelă între Stalingrad și situația din țara vecină. Deși doar o minte bolnavă poate compara rezistența ucraineană cu agresiunea nazistă, totuși istoria scoate la suprafață o altă paralelă, una în adevăratul sens al cuvântului. Este vorba de Rusia lui Putin și Germania din prima parte a secolului XX. Cu o jumătate de secol înainte de sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial, Germania a fost dominată de un naționalism puternic care a târât lumea în două conflagrații mondiale înainte de a se estompa într-o „sinucidere” tragică, scrie reputatul politolog italian Riccardo Perissich într-un articol publicat pe portalul telos-eu.com, citat de Adevărul.

Asemănările sunt izbitoare. Cele două entități statale împărtășesc același sindrom al unității naționale sacre „amenințate” de încercuirea unor puteri ostile și aceeași misiune de unificare și protejare; ieri a germanilor, astăzi a rușilor dispersați dincolo de granițele lor. Dacă Sonderweg-ul era alimentat de mitul superiorității rasei ariene, „russkii mir” („lumea rusă”) este propulsat de misiunea „civilizatoare” a Rusiei ortodoxe, singura care ar păstra intacte valorile europene în fața unui Occident „decadent”. Este vorba de aceeași „A Treia Romă” care, în mitologia rusă, a salvat Europa de hoardele mongole. Este o mitologie în care rusofonii din Donbass joacă același rol ca și germanii sudeți și care îi face pe unii să nege existența Ucrainei ca națiune. Toate aceste elemente confirmă că istoria poate deveni un instrument pervers de influențare atunci când este manipulată cu grijă.

Dacă paralela ar fi pe deplin valabilă, am avea motive serioase să ne temem de un al treilea război mondial. Din fericire, nu este neapărat cazul. La începutul secolului trecut, Germania era probabil deja a doua putere mondială după Statele Unite; era, în orice caz, a doua putere mondială pe plan economic și industrial. În schimb, Rusia de astăzi este o întindere în mare parte înapoiată, al cărei PIB pe cap de locuitor este mai puțin de jumătate decât cel al Italiei și a cărei forță principală rezidă din rezervele sale de hidrocarburi și materii prime. Pe vremea sa, fostul cancelar german Helmut Schmidt numea URSS-ul drept un „Gabon înzestrat cu arma atomică”.

Însă, în ambele cazuri, oricât de criminale ar fi, sistemele au reușit să mențină un consens popular bazat pe un naționalism alimentat de propaganda oficială. Un naționalism care, chiar dacă nu susține planurile agresive ale regimului, acceptă teza încercuirii de către o lume ostilă. Aceasta i-a determinat pe mulți intelectuali și artiști germani să lupte în Primul Război Mondial și apoi să închidă ochii în fața nazismului. Același lucru se întâmplă în Rusia lui Putin, unde unii intelectuali au încetat să critice puterea și au acceptat teza Kremlinului precum că Occidentul ar fi în primul rând responsabil pentru originile crizei din Ucraina. De asemenea, este adevărat că în ambele cazuri au existat exemple eroice de rezistență, observate mai ales în exodul talentelor.

Disproporția enormă între cele două sisteme nu înseamnă că nu am putea asista la repetarea tragediilor din prima parte a secolului trecut. Riscul nu poate fi exclus, în condițiile în care că Rusia de astăzi este o putere nucleară protejată, după cum au aflat cândva Napoleon și Hitler, de vastitatea teritoriului pe care îl controlează, ceea ce îi compensează parțial slăbiciunile. Conștientizarea acestui risc explică anumite precauții din partea Occidentului în susținerea Ucrainei.

Cu toate acestea, alți factori contribuie la atenuarea fricii de o nouă explozie. Primul este că, ținând cont de dezechilibrul actual dintre NATO și Rusia și echilibrul mai general al forțelor în lume, un nou conflict planetar ar fi de neconceput doar dacă China ar decide să intre în joc alături de Rusia mult mai deschis decât o face. Cu alte cuvinte, China ar trebui să urmeze exemplul Germaniei Wilhelmiene, care a decis să se lase ghidată de slăbiciunile aliatului său mai puțin important, Casa de Habsburg, pentru a începe Primul Război Mondial. Nimic nu sugerează că Beijingul ar urma să procedeze la fel. Și asta pentru că liderul chinez Xi Jinping pare mai puțin imprudent decât Wilhelm al II-lea, în condițiile în care principalele cărți ale Beijingului sunt în Asia, nu în Europa. În lumina evenimentelor de acum, este foarte puțin probabil ca Beijingul să spere într-o victorie a lui Putin și o înfrângere a Occidentului. De altfel, reacția Occidentului în cazul Ucrainei este și un indiciu pentru problema Taiwanului. Și totuși, este legitim să ne întrebăm până la ce grad de umilire trebuie să ajungă Putin încât să fie considerat prea contrar intereselor chineze.

Al doilea factor liniștitor este că Occidentul a făcut un front unit și a evitat astfel o prăbușire de tipul celei a lui Neville Chamberlain la München, în 1938. Și acest lucru s-a întâmplat cu toate că au existat ezitări și chiar negări din partea unei părți a Europei și chiar din partea Statelor Unite în legătură cu evoluția politicii lui Putin și în pofida vocilor anumitor sirene care repetă retorica Moscovei acuzând NATO și Ucraina de izbucnirea războiului. Trebuie să reținem că scenariul „München 2023” era avut în vedere, dar l-am evitat.

Este greu de răspuns la întrebarea care ar putea fi rezultatul final al crizei. În ceea ce privește ostilitățile, răspunsul este relativ simplu: va depinde de evoluția din teren. Pe de altă parte, ideea unei păci durabile și a unei noi arhitecturi europene de securitate invocate de unii este o chestiune total diferită și totul sugerează că disputa cu Rusia va fi de lungă durată. Istoria fiecărei națiuni este ghidată, adesea independent de regimul politic în exercițiu, de viziunea pe care o are despre ea însăși și despre destinul ei. Această viziune provine din impulsuri profunde, de durată, dar niciodată imuabile. Din acest punct de vedere, nu există națiuni în mod inerent virtuoase, nici națiuni predestinate rolului de paria. Istoria ne arată că toate „misiunile naționale” pot fi surse de eroare și crime. Acest lucru a fost valabil și pentru Occident. Diferența constă în capacitatea de auto-corectare. Din acest punct de vedere, democrațiile liberale din Occident, cu toate contradicțiile și fragilitățile lor, au demonstrat că sunt mai capabile de auto-corectare decât autocrațiile.

Fapt observat în Occident, schimbarea viziunii pe care o are un popor despre sine nu poate fi impusă din afară și uneori nici nu depinde de schimbarea regimului. Trebuie să vină din interior. Germania de acum un secol nu era predestinată. Era doar Germania lui Fichte, Herder, Carl Schmitt, Wilhelm al II-lea și apoi a lui Hitler. Dar mai era și cea a lui Kant, Goethe, Mann. Rusia, de asemenea, nu este doar cea a lui Putin, Dughin sau Surkov, nici măcar cea a Protocoalelor bătrânilor Sionului. Este, totodată, și cea a lui Tolstoi și a multor altor scriitori și muzicieni. Nimic nu arată că sfârşitul ostilităţilor va duce la o normalizare a relaţiilor. Așa cum „chestiunea germană” nu s-a rezolvat în noiembrie 1918, nu este deloc sigur că un armistițiu sau chiar căderea lui Putin va rezolva „chestiunea rusă”. Nicio garanție din partea Occidentului nu poate calma naționalismul rus atât timp cât este dominat de sindromul încercuirii și „misiunea lumii rusești”. Schimbarea poate veni doar de la ruși înșiși. În cazul Germaniei, a fost nevoie de două tragedii pentru o schimbare produndă și radicală a societății din interior. Să sperăm că schimbarea Rusiei, dacă va avea loc, va fi mai puțin dureroasă, scrie Riccardo Perissich.