Poveşti de DRAGOSTE // Şi-au găsit iubirea în vârful movilei

sursa: google.ro

Cine nu-şi aminteşte de vestitele jocuri militar-sportive pentru copii „Zarniţa” din perioada Uniunii Sovietice. Pentru generaţia tânără de azi este necunoscut spiritul combativ cu care se luptau elevii pentru a fi primii. În fiecare primăvară, clasele superioare pregăteau cântece în marş, erau organizate întreceri sportive.

Într-un sat din apropierea frontierei de pe Prut, cu ocazia jocului „Zarniţa”, direcţia şcolii a invitat un grănicer pentru a participa la acest joc militar-distractiv.

În apropierea satului se afla o înălţime de 35 metri căreia i se spunea „Movila ţiganului”. Ultima probă a jocului consta în arborarea drapelului pe acea înălţime.

Acolo s-a urcat eroul nostru, sergentul Petru, care aştepta cu aparatul de fotografiat în mâini pe cel mai isteţ şi mai curajos participant la „Zarniţa”.

Însă cel mai isteţ s-a dovedit a fi „ostaşul” Vera, care a ajuns prima în vârful înălţimii. În timp ce ea arbora drapelul, Petru a fotografiat-o, apoi s-a apropiat de ea şi a sărutat-o, luând-o în braţe şi ridicând-o cât de sus putea. Fata nu s-a împotrivit, dar a roşit din cap până în picioare.

Vera era în clasa a noua, iar Petru avea douăzeci de ani. Tânărului i-a plăcut fata şi i-a propus prietenie. Când era în permisiune, o vizita – se plimbau prin împrejurimile satului, îşi povesteau unul altuia despre şotiile din copilărie. Se înţelegeau în vorbă, deşi ea era moldoveancă iar el ucrainean. Astfel Petru a aflat că Vera este orfană de tată şi că mai are încă o soră. Nu s-a plâns că se descurcă greu, deşi creşteau doar cu mama. Asta tânărul a intuit singur.

Mai spre iarnă, Petru le-a scris părinţilor să cumpere pentru fata pe care o iubeşte cele mai frumoase ghetuţe călduroase, deoarece copila umbla în bote de cauciuc. Deşi un pic intimidată, surpriza a bucurat-o mult pe Vera... doar în vis putea să-şi permită aşa lux.

După demobilizare, tânărul a rugat-o: „Aşteaptă-mă doi ani, eu mă întorc la tine” şi a plecat acasă, în Ucraina, iar Vera şi-a căutat de şcoală. Fata credea că Petru se va întoarce, îl aştepta. Şi iată într-o zi, un flăcău mândru şi frumos s-a înfăţişat înaintea Verei propunându-i căsătorie. Ea devenise o adevărată domnişoară, se maturizase, iar modestia cu care o înzestrase Dumnezeu o făcea şi mai drăguţă.

Petru i-a explicat că în acest răstimp el a lucrat la o uzină din Ucraina ca să câştige bani pentru nunta lor. Îi spunea că a îndrăgit-o din prima clipă şi că i-ar plăcea să locuiască în Moldova. Că îi place totul aici, iar limba pământului el deja a început s-o „dejghioace”.

În scurt timp s-au căsătorit. La nuntă a fost invitat şeful de la pichetul de grăniceri, dar şi preşedintele de colhoz, care le-a dăruit o văcuţă, iar mai târziu i-a ajutat şi la construcţia casei. La fel şi şeful de pichet a trimis soldaţi la claca organizată pentru ridicarea casei.

Petru lucra combainer în colhoz, iar nevasta creştea cei trei copii ai lor, învăţându-i să devină oameni cu literă mare.

Această familie era bine văzută în sat, deoarece erau gospodari şi oameni cumsecade. Iar copiii au urmat exemplul părinţilor lor (Ana Ursu, s. Branişte, r. Râşcani).