Povestea Marianei Eșanu-Cherdivara, singura sportivă de lupte libere feminine din R. Moldova care a participat la Jocurile Olimpice de la Rio

Sportiva Mariana Eșanu-Cherdivara, 25 ani, este triplă campioană europeană, dublă campioană mondială și singura sportivă de lupte libere feminine din R. Moldova care a participat la Jocurile Olimpice de la Rio din 2016.

„Eu am știut că pot să ajung pe culmile succesului și să am rezultate frumoase. Sunt mândră de ele, deoarece nu oricine poate să le obțină. Am ajuns să fac lupte libere feminine când am văzut un anunț despre deschiderea unei săli de lupte la noi în sat. Atunci m-am gândit: „Vai de mine, vreau și eu”. Fratele meu mai mic a mers primul la lupte și, văzând că el are ocupație, îi ziceam tatălui meu că vreau și eu să mă antrenez, la care el îmi spune: „Dacă nu sunt fete acolo, unde să te duci tu?”.

Ulterior, antrenorul a anunțat că primesc și fete la antrenamente și când am ajuns în sala sportivă eram deja vreo 20 de fete. Dintre toate, eu sunt singura care am ajuns la o astfel de performanță pe care o am acum. Și cum la sate posibilitățile sunt mai mici, am mers la Călărași, unde l-am întâlnit pe antrenorul meu, datorită căruia am ajuns la rezultatele actuale.

Când mă antrenam cu băieții, ei deseori erau nemulțumiți că eu eram cea care câștiga. „Cum să câștige o fată?,” se întrebau ei. Am mai avut și momente când băieții plângeau din cauză că eu câștigam.

După ce am călcat prima dată salteaua la sala sportivă din Călărași, peste jumătate de an am mers la Campionatul European, unde eu, neștiind ce presupune aceasta și neavând nicio emoție, am luat primul loc la cadeți, la vârsta de 15 ani.

Toți se mirau și îl întrebau antrenorul meu: „De unde ați luat-o?!”, la care el a răspuns: „Această sportivă știe ce înseamnă greutățile”. Mergând mai departe, am obținut locul întâi și titlul de campioană europeană la juniori, la o vârsta deja mai mare. Anul următor iarăși am obținut locul întâi. Atunci mulți vorbeau că poate întâmplător am câștigat. A treia oară am obținut din nou locul întâi la juniori și am demonstrat că eu pot.

Apoi am mers la Campionatul Mondial, care a avut loc la București, în 2011. Deși eram traumată la spate, nu puteam să ratez această șansă. Antrenorul meu m-a întrebat dacă mergem, iar eu am zis ferm că o să merg, indiferent dacă o să ajung să lupt sau nu. Atunci am rămas șocată de felul cum am luptat, nu am simțit dureri și am adus un rezultat atât de mare - locul doi la acest campionat mondial.

O altă realizare de-a mea a fost participarea la Jocurile Olimpice de la Rio în 2016, unde am fost singura participantă la lupte libere feminine din Republica Moldova și am obținut un rezultat foarte bun. M-am ales cu locul 11 din 22 cei mai buni sportivi din lume. A fost un rezultat nici prea mare, nici prea mic pentru mine. Dar acesta a fost visul meu de mic copil, să particip la olimpiadă și iată că visul meu s-a realizat!

Totuși au fost două momente în viața mea, pe care nu le voi uita vreodată. Primul a fost când am mers la un campionat în Ungaria. Pe atunci nu știam că port sub inima mea încă o inimă. Când luptam - simțeam că parcă sunt mai puternică, mă simțeam mai plină de energie. Apoi, când am revenit acasă și a trecut jumătate de lună, am aflat că sunt însărcinată. Aveam emoții foarte mari și nu știam cum să anunț antrenorul, dar el a avut, într-un final, o reacție foarte pozitivă. Tot el mi-a zis că voi reuși să am grijă de copil și să mă întorc în sport și că voi învăța să le combin.

Al doilea caz s-a întâmplat recent, în 2017. M-am gândit să iau o pauză de la sport și i-am zis soțului că este timpul să vină frățiorul fiicei noastre Andreea, pentru că eu îmi doresc să ajung și la Olimpiada de la Tokyo, din 2020. După câteva încercări eșuate, am decis să mă întorc la lupte, pentru că pierdeam timpul. Două luni m-am antrenat și am mers la Campionatul European de Seniori. Mă simțeam foarte bine, aveam energie, mă simțeam plină de speranțe și am obținut locul doi, unul dintre cele mai importante rezultate din cariera mea de sportivă. Când m-am întors acasă, peste două - trei zile am aflat că Mihăiță bate la ușă. Iarăși, nu știam că luptam în timp ce eram însărcinată. Îmi zic: „Doamne, ce viață am, pe amândoi i-am purtat sub inimă, în timp ce luptam. Frate-meu mi-a zis atunci că nu am luptat corect, că eram „doi contra la unul”.



În Republica Moldova nu este foarte ușor să aduci un rezultat mare, pentru că este nevoie de resurse pentru echipament, vitamine, cantonamente, pregătiri, dar asta reprezintă necesarul care să te aducă la un rezultat dorit. Totuși, eu nu m-am plâns niciodată că nu am avut susținere sau încurajare. Prietenii, familia și antrenorul m-au susținut mereu și mi-au zis că pot, că voi deveni ceea ce îmi doresc.

Îmi doresc în viitorul apropiat să îl văd pe cel mic la un anișor, ca să stau liniștită atunci când merg în deplasări la competiții. Dar, nu în ultimul rând, îmi doresc să particip la încă o olimpiadă, mă refer la cea de la Tokyo, din 2020. Chiar dacă multe din visurile mele s-au realizat, eu tot tind spre ceva mai mult. Sunt fericită că sunt ceea ce sunt la momentul actual”.

Text de Marina Vatav, UN Women Moldova