OPINIE: „Rusia se retrage din Siria şi vine la Kiev şi la Chişinău”

stelapopa.unimedia.md

Comentariu al directorului Institutului de Ştiinţe Politice şi Relaţii Internaţionale al Academiei Române, Dan Dungaciu, publicat în Adevărul:

Anunţul intempestiv al Preşedintelui rus de retragere (parţială) din Siria a stârnit nedumeriri şi interogaţii. De ce acum? De ce aşa? Cu ce preţ şi cu ce consecinţe pentru Federaţia Rusă, perspectivele conflictului sirian sau spaţiul euroatlantic? De la Bucureşti, miza interogaţiei este una singură şi ea face obiectul acestui material.

În ce fel anunţul neaşteptat al mereu surprinzătorului Vladimir Putin afectează statutul estic al frontierei euroatlantice al cărui principal pivot este România? Mai pe şleau spus, dacă înţelegerile de la masa ruso-euroatlantică, la care nu au participat în nici un caz nici Kievul nici Chişinăul, au vizat cele două state vecine României. Şi cu ce consecinţe? Căci, dacă nu eşti la masă, rişti să fii în meniu.

Mâna lui John Kerry pe umărul lui Serghei Lavrov

Speculaţiile şi evaluările anunţului lui Putin au fost abundente. Prima veste proastă e că explicaţia financiară pentru retragere nu e tocmai credibilă. Dacă ar fi să presupunem că evaluările strategice ale Moscovei depind în primul rând de buget şi starea economiei, nu am putea explica nici finanţarea continuă a Transnistriei, nici anexarea Crimei, nici sprijinul pentru decuparea Donbasului – toate acţiuni extrem de costisitoare pentru economia devastată a Federaţiei Ruse.

Mai mult, cheltuielile pentru operaţiunea siriană nu se ridica la sume insuportabile pentru bugetul de apărare al Federaţiei Ruse, iar aceste costuri trebuie atenuate de contractele pe care Moscova le-a semnat în perioada campaniei siriene când şi-a etalat ostentativ noile producţii militare.

Explicaţiile trebuie să fie în altă parte. Retragerea rusă, făcută în preajma negocierilor de Pace de la Geneva, are câteva repere clare. În primul rând, s-a confirmat ideea că niciun armistiţiu sau plan de pace nu se poate concepe fără armonizarea poziţiilor a doi actori fundamentali: SUA şi Rusia.

E clar acum că cele două poziţii s-au armonizat, iar atitudinile extrem de amicale între cei doi miniştrii de externe şi vizita lui John Kerry la Moscova sunt menite să întărească această senzaţie. Oprirea ostilităţilor este un element esenţial pentru administraţia americană, în special „Doctrina Obama”, care s-a înşelat în predicţia ei că Rusia se va îngropa în Siria cum a făcut în Afganistan.

În al doilea rând, Rusia – dincolo de economiile pe care le face, deloc de neglijat, chiar dacă nu decisive în ordinul de plecare - se retrage în timpul de armistiţiu, adică în timp de pace, deci asta înseamnă, cum bine s-a sesizat, o plecare victorioasă, nu o fugă din timpul unui conflict în curs (situaţie net diferită de Afganistan). Mai mult, lasă un regim sirian întărit, acceptat la negocieri şi care va trebui să înţeleagă, totuşi, că nu este indispensabil nici măcar pentru Moscova.

Acasă, imaginea lui Putin explodează („am venit, am învins, am plecat” – cum titra undeva „Foreign Affairs”), iar în exterior Moscova dă semnale că e la masa mare de negocieri alături de Statele Unite ale Americii (o obsesie rusească mai preţioasă decât PIB-ul sau cotaţiile petrolului!).

La rândul ei, Europa este şi ea fericită. Poate cea mai fericită! S-au pus bazele, prin negocieri şi soluţionare paşnică, pentru oprirea confruntărilor şi oprirea fluxului de emigranţi (cel puţin) dinspre Siria. Şi e mai mult decât atât: sunt create premisele unui nou aranjament pentru Orientul Mijlociu menit, inclusiv, să oprească potenţialii refugiaţi să mai ia cu asalt cetatea asediată europeană.

Nu degeaba influentul Wolfgang Ischinger propunea la Conferinţa de Securitate de la München un posibil OSCE pentru Orientul Mijlociu din care să facă parte – atenţie! – SUA, Europa şi Federaţia Rusă (cam ce îşi dorea, pe vremea preşedinţiei sale, şi Dmitri Medvedev). Recentul acord cu Ankara, semnat de către Donald Tusk, indiferent cât de contestat şi de precar, devine şi el o spectaculoasă coincidenţă în acest peisaj complex.

Şi dacă lucrurile s-au aşezat, potenţial, mai favorabil pentru toată lumea, cum se plasează Rusia în acest peisaj? Care e preţul „generozităţii” ei fără precedent? Mai pe şleau, ce vrea şi ce a obţinut Federaţia Rusă?

Ce vrea Rusia sau când distincţia Sud-Est nu mai există

În esenţă, trei lucruri. De la partea americană, un loc la masă şi, tacit, recunoaştere ca actor global, nu doar regional. Şi, dacă se poate, o nouă Yaltă, chiar de dimensiuni mai mici.

De la europeni, ridicarea sancţiunilor economice din iulie a.c., care deja se mijeşte la orizont după declaraţiile liderilor Italiei şi Ungariei că prelungirea sancţiunilor nu e automată, deci ei se vor gândi de două ori (e nevoie de unanimitate pentru asta).

Şi nu e clar în acest moment pentru cine şi în numele cui vorbesc premierii de la Roma şi, respectiv, Budapesta, deşi, după intervenţia recentă în acelaşi registru ale vicecancelarului german Sigmar Gabriel lucrurile devin tot mai predictibile: şansa de ridicare a sancţiunilor a trecut de 50%!

În al treilea rând, şi aici e chestiunea care ne interesează nemijlocit, Moscova vrea beneficii în ceea ce ea numeşte „străinătate apropiată”. Adică la Est de Vest. Ce înseamnă asta? Pe scurt, că Moscova s-a dus în Siria inclusiv pentru a debloca dosarul ucrainean – în care era realmente fără soluţie în faţa unei Ucraine încăpăţânate – şi de a da un impuls (mai ales) partenerilor europeni de a pune presiune pe Kiev să fie conciliant.

Dar înainte de a spune ce vrea explicit Rusia în Ucraina, se cuvine să facem o digresiune de fond legată de relaţia Siria-Ucraina. Spre deosebire de actorii euroatlantici, inclusiv NATO (inclusiv România), Rusia nu face şi nici nu a făcut vreo distincţie limpede între axele Est şi Sud de securitate.

În viziunea NATO, prima axă e asociată cu Rusia, Crimeea, Donbas, Marea Neagră, conflicte îngheţate, război hibrid etc. A doua, cu terorism state eşuate, migraţie, ISIS etc. De aici şi tentaţia de a discuta cele două axe la rubrici diferite, în casete distincte, fiecare cu specificul ei.

În realitate, Moscova nu gândeşte aşa. Pentru ea distincţia Est-Sud este complet irelevantă şi inoperantă, aşa cum s-a dovedit, de pildă, în cazul bombardării din Marea Caspică (Est) a unor ţinte din Siria (Sud). Şi pentru că distincţia e irelevantă, Moscova joacă senin pe acest continuum.

Utilizează şi încurajează criza refugiaţilor sirieni pentru a obţine avantaje strategice în Europa (ridicarea sancţiunilor), intră şi acţionează în Siria pentru a debloca dosarul ucrainean şi a favoriza noi aranjamente de securitate favorabile Kremlinului. Retragerea din Siria intră în acest registru şi nu are cum să nu afecteze perspectivele dosarului ucrainian. Şi nu numai.

Ce vrea Rusia în Ucraina?

Un singur lucru: controlul deciziei de securitate şi politică externă a Kievului de către Donbasul separatist; implicit, de către Moscova. Că numim asta „federalizare”, „autonomie extinsă”, „decentralizare” sau că nu o numim deloc - e simplă semantică sau tactică politică. Rusia vrea controlul întregului prin intermediul părţii, respectiv incorporarea regiunilor separatiste (mai puţin Crimea, care e intangibilă) în Ucraina cu oferirea de garanţii acelor regiuni (re)incorporate că Ucraina nu se va integra în spaţiul de securitate euroatlantic.

(Mai ales că au aflat recent din faimosul articol despre „Doctrina Obama” din The Atlantic că, pentru preşedintele american, „Ucraina, ţară care nu este membru NATO, va fi vulnerabilă în faţa dominaţiei militare ruseşti”). Cum se poate obţine asta? Ca de obicei, „legal” din punct de vedere procedural. Adică cu documentele în mână.

În cazul nostru, cu faimosul Acord de la Minsk (II), care prevede, la punctele 4, 8, 11, 12, soluţionarea „politică” a conflictului, respectiv conferirea de atribuţii specifice regiunii separatiste, şi, la punctele 9-10, soluţionarea „militară”, respectiv preluarea controlului frontierei ruso-ucrainene din regiunea Dondas de către guvernul legitim de la Kiev.

Blocajul astăzi ţine de prioritizări: Moscova susţine că reglementările „politice” trebuie implementate primele, Kievul, cele „militare”. Din această dilemă nu se poate ieşi decât cu sprijin din afară. Iar ce vrea Moscova să obţină concret prin retragerea sa din Siria este sprijinul occidental, european (a se citi presiuni la Kiev!) pentru ca soluţia „politică” să fie asumată ca prioritate şi de către autorităţile ucrainene. Dacă va obţine aşa ceva, Moscova îşi va îndeplini obiectivul strategic în Ucraina.

Ceea ce trebuie să ne intereseze la Bucureşti este însă (şi) altceva. Care vor fi consecinţele unei potenţiale „federalizări” a Ucrainei pentru R. Moldova?

Ce vrea Rusia în R. Moldova?

Din perspectivă strategică, R. Moldova nu e Ucraina. Şi nu e vorba aici de dimensiuni sau de mult discutate viziune după care fără Ucraina Rusia nu mai poate fi un imperiu spre Vest.

E vorba despre modul concret prin care frontiera euroatlantică (a se citi NATO) poate fi blocată la frontierele Ucrainei şi ale R. Moldova. Dacă în cazul Ucrainei e suficient un amestec de criză economică insolubilă şi separatism pentru a anula pe termen mediu şansele de integrare euroatlantică ale Kievului, în R. Moldova lucrurile nu stau aşa: o R. Moldova aflată în criză socioeconomică profundă nu îndepărtează neapărat frontiera euroatlantică, aşa cum se petrece în Ucraina, ci o solicită!

Pentru că există posibilitatea, fie şi teoretică, ca o criză de proporţii în stânga Prutului să aducă după sine dezangajarea populaţiei faţă de proiectului statal numit R. Moldova şi bascularea spre proiectul unionist (ceea ce am numit în altă parte „unionismul minţii”, complementar „unionismului inimii”).

Citiți continuarea comentariului AICI.