OPINIE // Nu mai există marea cultură rusă, literatură, cinema, pictură, teatru și balet. Există o țară a orcilor, tâlharilor, violatorilor și a criminalilor

De fiecare dată când cineva, acasă sau peste hotare, îmi va vorbi despre „marele balet rus”, îi voi spune povestea tinerei profesoare din Brovary, Ucraina, care a fost violată în repetate rânduri în fața părinților ei și apoi răpită de răufăcătorii ruși. Zeci sau poate sute de asemenea cazuri se întâmplă acum în Ucraina. Adesea în ochii copiilor. Acești copii și-au pierdut copilăria pentru totdeauna...

Unul dintre cele mai teribile cazuri de viol este al celor cinci fete de 15-16 ani din Borodyanka ce au suferit violențe groaznice din partea kadyrovților, iar mai apoi ucise și lăsate să zacă în drum. Știți cum vorbeau monștrii despre acestă oroare în interceptările convesației lor? „Am fre...t niște hohluște”. Iată ce vă voi spune când cineva îmi va vorbi despre marele „balet rus” care acum chipurile este persecutat.

De fiecare dată când cineva îmi va vorbi despre „marii compozitori ruși”, voi spune povestea unei fete și a fratelui ei mai mic, în fața cărora, în subsolul Mariupolului, mama lor a murit în chinuri. Zile întregi acești copii au fost nevoiți să stea lângă cadavrul mamei lor decedate ca să se ascundă în subsol de bombardamente.

Vă voi spune povestea unui băiat din Gostomel, în fața căruia soldații ruși i-au împușcat tatăl. Și apoi au vrut să-l omoare și pe el, dar acesta a supraviețuit. Vă voi spune povestea unei fete care a fost împușcată direct în față de către hoardele tătaro-mongole. Despre un copil care a fugit cu bunica într-o barcă. Bunica s-a înecat. Și băiatul este căutat de aproape o lună. Iată ce voi povesti când voi auzi despre „marii compozitori ruși”.

De fiecare dată când îmi veți vorbi despre „marea pictură rusească”, o să povestesc despre ucrainenii pașnici împușcați în spate în cartierul Makariv. Și înainte de a-i împușca, monștrii le-au legat mâinile. Despre cadavrele de pe străzile din Bucea, Irpin, Gostomel, Mariupol... Sute de oameni torturați și masacrați, ceea ce nu am văzut nici în filme despre război sau de groază. Copii violați cu mâinile legate. Aruncați în gropile comune din curțile cartierelor rezidențiale. Gropi comune pline de civili în mijlocul unor orașe care până a veni hoardele de monștri erau orașe confortabile și sigure. Nu îmi pot ține lacrimile când scriu aceste rânduri... Gropi comune! În secolul XXI!

În Irpin, au aruncat cadavrele civililor pe care i-au ucis și i-au măcelarit cu tancurile. Când Mariupol va fi eliberat, ne vom înfiora cu toții de amploarea dezastrului pe care acești nenorociți l-au adus.

Cum să trăiești acum, după ce ai văzut aceste orori? Nu pot să cred că am ajuns în secolul XXI și să fim martorii unei asemenea barbarii. Iată ce voi de azi înainte spune despre „marea pictură rusă”.

De fiecare dată când cineva îmi va vorbi despre „marele teatru rus”, voi spune povestea unor femei din cartierul Brovary, de pe a cărei casă tâlharii ruși, retrăgându-se, au scos țiglele metalice. Despre tancuri și vehicule blindate ale celei de-a „doua cea mai mare armată a lumii”, încărcate până la refuz cu pradă din casele ucrainești. Telefoane furate, tablete, televizoare, mașini de spălat, covoare, bijuterii, sticle de alcool, tigăi, haine, jucării, pantofi - tot ce au putut găsi și fura pe drum această specie de tâlhari și maniaci. Când ajung în Belarus, trimit prada familiilor lor din Rusia. O parte din bunuri furate le vând la bazarurile din Belarus. Iată ce voi spune eu atunci când cineva va vorbi despre „marele teatru rus”.

De fiecare dată când cineva va vorbi despre „marele cinematograf rus”, o să le povestesc despre caii împușcați cu brutalitate în grajdurile din regiunea Kiev. Despre animalele înfometate și însetate din Yasnogorodka. Despre chinurile acestor animale arse de vii. Despre alabaiul ucis și mâncat de ocupanții ruși. Da, alabai. Da, câini. Da, mâncat. Iată ce o să spun eu ca răspuns la „marele cinematograf rus”.

De fiecare dată când îmi veți vorbi despre „măreția literaturii ruse”, voi povesti despre zeci de interceptări ale conversațiilor soldaților ruși cu mamele și soțiile lor. Conversații pentru care nu există decât cuvinte de blestem. Convorbiri în care soțiile le ordonă să fure din case ucrainene. Conversații în care mamele râd când fiii lor povestesc cum colegii lor îi violează pe ucraineni. Iată ce voi spune ca răspuns la persecuția „marii literaturi ruse”.

Nu mai există marea cultură rusă, literatură, cinema, pictură, teatru și balet. Există o țară a orcilor, tâlharilor, violatorilor și a criminalilor. Oameni sălbatici care nu au loc în lumea civilizată a secolului XXI!

Există o țară plină de hoarde barbare care așteaptă ordinul de la Kremlin pentru a ucide și nimici tot ce le iese în cale. Este ceea ce poate face mai bine acest numit popor, pentru că de altceva ei nu sunt în stare în secolul XXI. Popor care și-a ucis propriii oameni de cultură și știință și care a semănat secole la rând teroare pe unde au călcat.

Acești monștri nu se vor opri în Ucraina și vor semăna teroare, dacă nu vor fi opriți. Acesta nu este război, pentru că războiul se duce după anumite reguli. Acesta este genocid și mai marii lumii asistă la acest măcel. NATO trebuie să înțeleagă asta, pentru că totul ce se întâmplă nu se supune tratatelor și regulilor. Moartea acestor oameni nu e doar pe conștiința poporului rus, ci a tuturor liderilor europeni care au cochetat cu monstrul de la Kremlin.

Text semnat de Inna Vîrtosu, stabilită în Macao, China, după ce a făcut studii importante în economie și drept