Lecţie de viaţă // CONVERSAŢIE INEDITĂ dintre o tânără din UK şi bunica ei din România

Sursa: ziare.com

Cotidianul britanic The Guardian publică mai multe conversaţii dintre bunici şi nepoţi, pentru a scoate în evidenţă schimbările de mentalitate determinate de trecerea timpului.

Una dintre discuţii este între Alexandra Jones, româncă din Marea Britanie, şi bunica ei de acasă, Elizabeta Moldovan.

Alexandra Jones a ajuns în Marea Britanie, împreună cu mama şi tatăl vitreg, un britanic, când avea şase ani. Bunica sa, Elizabeta Moldovan, e născută în Bistriţa şi are 80 de ani, arată The Guardian. Are în spate o viaţă plină, trăind pe pielea sa războiul, comunismul şi câte şi mai câte, toate depănate în conversaţia cu nepoata sa de peste hotare.

Bunica Elizabeta Moldovan avea opt ani când bătăliile din al Doilea Război Mondial au ajuns şi în satul său. Tatăl şi fratele luptau pe front, iar cum bombele cădeau în zonă, iar soldaţii devastau satul, mama sa a decis să ia cu ele vaca, porcul, câteva haine şi nişte mălai şi să plece în pădure. Au trăit acolo, sub cerul liber, o lună întreagă de toamnă friguroasă, povesteşte Alexandra, din cele spuse de bunica sa.

„Nu-mi era teamă”, îmi spune bunica. „Aveam curajul unui copil şi, mai mult de atât, mintea mea era ocupată de altceva: viţelul pe care îl lăsasem acasă. Îmi amintesc că aveam inima sfâşiată că l-am abandonat, aşa că am decis să mă întorc în sat. Era o oră de mers pe jos.

Când am ajuns acolo, toate geamurile casei fuseseră sparte, iar pe jos era aşternut fân, acolo unde dormiseră soldaţii. Viţelul era încă acolo, slăbit”, povesteşte Alexandra, citând-o pe bunica.

Elizabeta i-a dus viţelului cât de multă mâncare a putut, l-a adăpat şi a luat din nou calea pădurii. Pământul tremura de bombe, se vedeau soldaţi la stânga şi la dreapta sa. „Îmi amintesc cum treceau pe lângă mine gloanţele, însă mergeam mai departe. Nu mi-a trecut niciodată prin cap că ar putea să mă nimerească”, îşi aminteşte bunica, potrivit Alexandrei.

Tânăra, care a plecat din România în 1993, mărturiseşte că, până anul trecut, n-a ştiut această poveste. Mergea periodic în România, la bunici, însă niciodată nu a interesat-o cu adevărat ce viaţă duseseră aceştia. Îşi aminteşte că le răspundea la întrebări monosilabic, atunci când era chestionată legat de şcoală, universitate, job, chirie, planuri de viitor.

Lumea s-a schimbat definitiv

În numai jumătate de secol, lumea s-a schimbat definitiv, afirmă Alexandra. Experienţele bunicilor mei îmi par imaginabile. Probabil că şi experienţele mele li se par lor tot la fel, mai spune ea.

Un moment de cotitură în viaţa bunicii sale a fost când mama Alexandrei avea doi ani. „Aveam cancer. Tot ce îmi doream era să mai trăiesc cinci ani, îndeajuns (pentru ca fiica mea) să mă ţină minte”, îşi aminteşte bunica Elizabeta.

Alexandra aminteşte despre vorba încă valabilă în România „Atâta vreme cât sunt sănătos, sunt fericit, nimic altceva nu mai contează”.

„Planuri legate de carieră, costul chiriei - astfel de subiecte care pe mine mă ţin trează noaptea” nu existau în vremea în care bunica Alexandrei era tânăra. „Când am lăsat şcoală, la vârsta de 12 ani, ştiam că vroiam să plec din sat, să scap de viaţa la ţară”, povesteşte bunica.

Cât despre întâlnirea cu cel care avea să-i fie soţ, aceasta a avut loc pe stradă. Un bărbat îmbrăcat în uniformă militară venea din sens opus. Ştia despre Elizabeta, „o tânăra muncitoare, cu păr închis la culoare şi ochi verzi”, de la un prieten comun.
Câteva zile mai târziu, i s-a prezentat şi i-a făcut o propunere: să vină cu el la oraş, unde avea o promisiune pentru o casă şi un loc de muncă, în mână.

„Şi ai spus 'da'?”, îşi întreabă Alexandra bunica. „Da”, vine răspunsul acesteia.

„Dar nu l-ai cunoscut înainte? Niciodată nu aţi vorbit?”, insistă Alexandra. „Îl ştiam puţin. Aveam prieteni comuni. Dar nu, nu vorbiserăm”, îşi aminteşte bunica Elizabeta.

Acesta povesteşte că tatăl său i-a atras atenţia că nu-l cunoaşte pe tânăr, însă i-a răspuns că, dacă şi animalele sălbatice reuşesc să se înţeleagă, va găsi şi ea o cale.

„Pare ceva curajos”, îi spune bunicii Alexandra. „Da”, admite bunica, „dar dacă nu ai nimic de pierdut, e uşor să fii curajos”. Acel bărbat avea să devină bunicul Alexandrei.

„Mi-am luat un geamantan şi mama mi-a dat o cratiţă pentru gătit (...) şi am plecat amândoi. Casa avea o bucătărie cu o sobă spartă şi o singură cameră. Am intrat, am văzut locul mizer, fără mobilă, m-am aşezat pe geamantan şi am început să plâng. La 24 de ani, m-am văzut pentru prima oară ca fiind o femeie săracă”, îşi aminteşte bunica.

„În mod ilar, şi eu m-am văzut de multe ori ca fiind o femeie săracă. În fiecare lună, pe data de 15, când chiria îmi dispare din cont. Însă această imagine, cu bunica mea, mai tânără decât sunt eu acum, disperată, lipsită de orice speranţa, mă trezeşte la realitate.

Poate că mă simt săracă, însă îmi cumpăr prânzul aproape zilnic. Şi cafeaua. Chiar dacă conturile mele sunt aproape de zero câteodată, viaţa mea pare construită pe o fundaţie mai solidă”, afirmă Alexandra.

Tânăra îi atrage atenţia bunicii că ea avea însă o casă. „Da, şi gândind din acest punct de vedere, sunt mai norocoasă ca tine, poate”, admite Elizabeta. Totuşi, nu erau magazine, nu aveai de unde să cumperi nimic, motiv pentru care îşi făcea în casă totul, de la brânză, unt şi până la haine. „Însă comunismul însemna că toată lumea avea un loc în care să trăiască şi un loc de muncă, chiar dacă salariile erau mici”, explică Elizabeta. Experienţa trăită o face să afirme că era mai bine atunci.

Bătrână atrage atenţia că nu numai banii contează în viaţă. Contează să ai alături pe cineva cu care să treci prin „apă şi foc”. „De aceea, trebuie să te măriţi. Când te măriţi? L-ai lăsat pe prietenul tău să aştepte suficient”, spune bunica.

Într-adevăr, mărturiseşte Alexandra, relaţia durează din facultate. „Deşi există o perioadă când îmi făcea cu ochiul gândul la măritiş, acest gând a trecut de multă vreme (...). Pur şi simplu, nu mai pare important. Nu sunt sigură că asta îmi doresc”, explică Alexandra.

„Dar nu vrei să ai copii?”, insistă bunica. „Ba da, vreau copii, dar nu e nevoie să fiu măritată ca să am copii”, e replica tinerei. „Nu, dar e frumos să existe stabilitate. Copiii au nevoie de stabilitate”, afirmă bunica.

Punctele de vedere diferite în ceea ce priveşte căsătoria sunt explicabile, recunoaşte chiar Alexandra. Dacă bunicii ei sunt căsătoriţi de 56 de ani, în cazul ei mariajul e o decizie care nu e pe viaţă - poate fi chiar pe o perioadă scurtă de timp. O decizie specială, desigur, dar care poate fi schimbată.

Îi explică şi bunicii sale cum gândeşte, iar aceasta îi răspunde simplu. „Nu ar trebui să complici lucrurile atât de mult. Pur şi simplu, îţi alegi un om şi mergi mai departe cu el”, spune ea.

„Urmează să ne mutăm împreună într-o casă pe care o vom împărţi şi cu alţii, aşa că nu sunt sigură că suntem pregătiţi pentru căsătorie”, îi spune Alexandra bunicii sale. „De ce nu va luaţi casa voastră?”, întreabă Elizabeta. „Nu ne permitem pentru moment”, e răspunsul Alexandrei.

Bunica nu se lasă: „Dar mergeţi non-stop în vacanţe”. „Dar cum ai vrea, să nu văd niciodată lumea?”, întreabă nepoata.

„Deja ai văzut mai multe ţări decât am văzut eu oraşe”, revine Elizabeta. „Economisiţi pentru o casă! Luaţi-va nişte mobilă frumoasă. Ce altceva vreţi să mai vedeţi?”.

„Ei bine, Japonia, sper”, îşi spune în gând Alexandra. Dar e clar că are dreptate bunica, recunoaşte tânăra. La fel de clar e însă faptul că timpurile s-au schimbat. Şi atunci când bunicii vin dintr-o ţară, iar nepoţii din alta, punctele comune sunt cu atât mai puţine. Dar o discuţie cu bunica va fi mereu o lecţie de viaţă.

Sursa: ziare.com