05:15:30 03.12.2021
Stiri

INTERVIU de Ziua Independenței // Alecu Reniță: „Toate procesele care derulează de un sfert de veac, ruinând definitiv R. Moldova, sunt consecinţele războiului ruso-moldovenesc din 1992. E o iluzie că moldovenii au statul lor şi sunt independenţi”

Actualitate 27.08.2020 08:29 Vizualizări4669 Autor: Raisa Lozinschi
INTERVIU de Ziua Independenței // Alecu Reniță: „Toate procesele care derulează de un sfert de veac, ruinând definitiv R. Moldova, sunt consecinţele războiului ruso-moldovenesc din 1992. E o iluzie că moldovenii au statul lor şi sunt independenţi”


Smuls de la facultate și „căznit timp de trei ani” în minele de piatră de la Brănești, în perioada sovietică, drept pedeapsă pentru „naționalism”, Alecu Reniță a visat mereu, așa cum repeta și în fața ofițerilor KGB care-l interogau în 1975, ca Basarabia „să revină acasă”, după ce a fost ruptă de la România și anexată la URSS.

Tocmai de aceea, la sfârșitul anilor ’80 – începutul anilor ’90 ai secolului trecut, l-am regăsit pe Alecu Reniță printre liderii Mişcării de Eliberare Naţională, deputat în Primul Parlament, votant al Declaraţiei de Independenţă faţă de Rusia imperială și promotor consecvent al Unirii R. Moldova cu Patria-Mamă – România.

Alecu Reniță povestește, în cadrul interviului de mai jos oferit în exclusivitate Ziarului NAȚIONAL cu ocazia Zilei Independenței, ce a făcut în acea zi istorică de 27 august 1991, amintește cum au „trădat cauza Basarabiei” la Moscova scriitorul Ion Druţă şi nomenclaturistul Grigore Eremei, doi ideologi ai moldovenismului stalinist, și argumentează de ce „e o iluzie că moldovenii au statul lor şi sunt independenţi”.

Ziarul NAȚIONAL: Dle Alecu Reniță, sunteți unul dintre semnatarii Declarației de Independență a R. Moldova, actul juridic care a rupt republica de URSS. Cum vă amintiți acea zi, ce a făcut Alecu Reniță pe 27 august 1991?

Alecu Reniță: La 27 august 1991, după votul istoric din cadrul şedinţei solemne a Parlamentului, trăiam din plin euforia desprinderii de imperiul răului şi îmi scăldam ochii înlăcrimaţi de bucurie în valurile de sute de mii de oameni adunaţi în Piaţa Marii Adunări Naţionale. O lume luminoasă şi frumoasă la chip, cu mii de drapele tricolore ne aştepta pe treptele Parlamentului să salute proclamarea Independenţei. Mulţimile vesele şi binevoitoare scandau de vibra atmosfera de sărbătoare – Independenţă, Independenţă, Independenţă!

Moldovenii ne salutau călduros, întindeau mâinile, ne îmbrăţişau. La ieşirea din Parlament, nimerisem la câţiva paşi în spatele lui Alexandru Moşanu, Ion Hadârcă şi Mircea Snegur. Doamnele în haine naţionale aruncau flori în alaiul de deputaţi. În câteva minute, ne contopisem cu poporul extaziat şi devenisem o singură fiinţă. Fluviul de oameni ne purta mai mult pe sus decât pe jos, spre podiumul din inima Chişinăului.

Nici nu ştiu cum am ajuns la tribună, împreună cu colegii deputaţi. Înghesuit din dreapta şi stânga, m-am trezit la o margine de scenă. Acolo, abia m-am înălţat în vârful degetelor şi înaintea ochilor s-a deschis cea mai frumoasă şi strălucitoare imagine a poporului din care fac parte – un popor învăluit în flamurile tricolore, un popor demn, senin la chip, viu, luminos, zâmbitor şi liber.

Ce frumuseţe de neuitat - o icoană a românimii basarabene, o stampă de epocă pe care am pus-o în rând cu stampele marilor adunări de la Blaj din 1848 şi Alba Iulia din 1918. În acele clipe unice trăiam la superlativ întâlnirea cu istoria, reîntoarcerea libertăţii pe pământul martirizat al Basarabiei româneşti.

Ţin minte foarte bine ziua istorică de 27 august 1991 şi îmi reamintesc adeseori vocea de tribun a maestrului Ion Ungureanu, care a dat citirii Declaraţia de Independenţă, discursul cu reverberaţii testamentare al lui Mircea Druc, care a cerut întregului neam „Unire, Unire, Unire români de pretutindeni”, dar şi scandările îndelungate ale sutelor de mii de basarabeni - „Unire, fraţi români!”.

Oricât de multă bucurie se revărsa în Piaţa Marii Adunări Naţionale - cuvântările pline de speranţă, aplauzele, lozincile scandate, atmosfera generală - toate îmi lăsau impresia că poporul aştepta să ne reîntoarcem în Parlament. Să facem în aceeaşi zi şi pasul final - să votăm Declaraţia de Unire cu Patria-Mamă – România! Apoi, să ne reîntoarcem în Piaţă şi să încingem o Horă a Unirii de la Chişinău până la Bucureşti.

CITIȚI și 27 august 1991. Pașii lui Alexandru Moșanu: „Proclamarea independenței R. Moldova a fost și rămâne cel mai important eveniment din viața mea”

Înainte de alegerile parlamentare pentru sovietele supreme de la Moscova şi Chişinău, intelectualitatea basarabeană care constituia nucleul Mişcării de Eliberare Naţională avea vreun program politic de preluare a puterii?

În acea perioadă, întreaga putere politică în Uniunea Sovietică o deţinea partidul comunist, sprijinit în toate abuzurile şi crimele sale de către odiosul KGB. Nici nu putea fi vorba ca un grup social să se organizeze în baza unui program politic.

Intelectualitatea basarabeană s-a angajat să susţină transparenţa şi restructurarea lui Gorbaciov, incluzând mai întâi în agenda ei cele mai grave probleme de ordin ecologic din RSSM, apoi a trecut la cerinţa de bază – Limbă-Alfabet. Alte revendicări esenţiale nu au fost înaintate până la 31 august 1989, zi când a intervenit orientarea spre alte obiective.

Săptămânalul „Literatura şi Arta”, tribuna Mişcării de Eliberare Naţională, în care am avut onoarea să conduc secţia de bază, secţia publicistică între anii 1986 și 1990, arăta, în 1989, când a ajuns la tirajul incredibil de 260 de mii de abonaţi, ca un stat major. Zilnic, la secţia publicistică se aduceau sute de mesaje de susţinere a demersurilor în favoarea legiferării Limbii Române şi Alfabetului Latin. Inevitabil, am făcut cunoştinţă cu oameni valoroşi din diferite domenii, comunicam cu ei şi încercam să înţeleg în profunzime vrerea intelectualităţii româneşti şi până unde putem înainta în revendicările noastre naţionale.

Fără să dau nume, majoritatea împărtăşeam cam aceeaşi viziune – mai întâi obţinem Limba şi Alfabetul, apoi formăm echipe bune de deputaţi pentru Moscova şi Chişinău şi preluăm treptat puterea de la comunişti. Până şi în cele mai aprinse şi prieteneşti discuţii din ’88 - ’89 nu avansam mai departe de salvarea fiinţei naţionale prin reîntoarcerea tuturor drepturilor populaţiei băştinaşe, care fusese masiv rusificată şi comunizată. Alegerile de la începutul anului 1990 ne-au făcut să înţelegem definitiv că începe o etapă nouă, decisivă, instituţionalizată, iar marile bătălii se vor da în Parlament.

Sovietul Suprem al RSSM şi-a început activitatea pe 17 aprilie 1990. Pe cine şi ce reprezenta Primul Parlament? În ce măsură deputaţii doreau cu adevărat desprinderea de imperiu şi prăbuşirea Uniunii Sovietice?

În fond, cei 370 de deputaţi, oricât de diferit îşi prezentau opţiunile, ideologic se împărţeau în două tabere mari – nomenclaturiştii, minoritarii, transnistrenii, moldoveniştii şi cârtiţele din servicii, cam 200, şi naţionaliştii în sensul bun şi vechi al termenului respectiv, cam 170. Prima tabără lupta pentru conservarea modelului sovietic şi a URSS în frunte cu partidul comunist şi KGB, a doua urmărea democratizarea vieţii publice până la desprinderea definitivă de imperiu.

Nucleul Parlamentului era format din intelectualitatea românească, din deputaţii cu conştiinţă românească, reprezentanţii Mişcării de Eliberare Naţională. Oricât adunai şi scădeai mandatele din tabăra naţionalistă, deputaţii care aveau în cap şi în inimă Unirea cu România se roteau în jurul a 90 - 95 de nume. Atât. Restul însemna multă înţelepciune, capacitate de a convinge şovăielnicii, arta de a comunica în culise cu toţi deputaţii, argumente şi negocieri, fiindcă aveai nevoie de 185 de voturi ca să promovezi o lege organică, o viziune strategică, un program naţional.

Arma cea mai puternică aplicată de deputaţii români a fost sentimentul naţional şi adevărul. Cel mai mare grup din prima tabără – moldoveniştii din „Viaţa satului” – adeseori dimineaţa dansau „Periniţa”, iar după masă „Kazaciokul”. Totuşi, o bună parte din ei a împărtăşit valorile noastre româneşti şi, în momentele decisive, cum au fost Suveranitatea, Imnul şi Independenţa, au votat fără să ţină cont de intrigile şi presiunile nomenclaturii străine.

De-a lungul anilor s-au făcut diferite speculaţii referitoare la obţinerea Independenţei. Unii încearcă să acrediteze și acum ideea că moldovenii nu luptau pentru ruperea de imperiu, ci căutau să obţină cât mai multe drepturi în cadrul Uniunii Sovietice. Cum s-au întâmplat lucrurile de fapt?

Se promovează destul de insistent multe falsuri şi speculaţii propagandistice menite să alimenteze complexul inferiorităţii şi neputinţei la moldoveni. Unii numără orele, zilele şi locul R. Moldova în clasamentul celor 15 republici, care şi când şi-a declarat Independenţa.

Cu o neruşinare sfidătoare, ei mint că noi nu doream să ne rupem de Moscova şi am votat ultimii Independenţa. Nu este adevărat! În „clasamentul” invocat, R. Moldova se situează pe locul 7 din 15, dar în realitate, prin refuzul Parlamentului de la Chişinău de a participa la referendumul unional din 17 martie 1991 pentru a păstra URSS, ne aflam pe prima linie, împreună cu ţările baltice, Georgia şi Armenia.

Accentuez: neparticiparea la referendumul pentru păstrarea Uniunii Sovietice însemna de jure desprinderea de Moscova, de imperiu. Declaraţia de Independenţă, votată la 27 august 1991, umplea cu conţinut şi legifera lupta îndelungată a românilor basarabeni pentru unitatea naţională, dar şi conferea încărcătură juridică refuzului R. Moldova din 17 martie 1991 de a face parte în continuare din Uniunea Sovietică.

Cine nu şi-a făcut o meserie din a persifla şi denigra lupta românilor basarabeni din Primul Parlament înţelege că indirect, la 17 martie 1991, R. Moldova şi-a declarat Independenţa faţă de Moscova.

Închei răspunsul la întrebare cu convingerea că, indiferent de speculaţii, drumul parcurs de Mişcarea de Eliberare Naţională în perioada anilor 1985 - 1992 şi de Primul Parlament reprezintă documentul de epocă, argumentul suprem că românii basarabeni nu au aşteptat cadouri de la „eliberatori”, ci au luptat dârz pentru Adevăr, Memorie, Identitate, Limbă, Alfabet, Tricolor, Suveranitate, Imnul „Deşteaptă-te, române!”, anularea consecinţelor pactului criminal Ribbentrop-Molotov, neparticiparea la referendumul de păstrarea a URSS şi Independenţa faţă de Rusia imperială.

CITIȚI și 27 august // Independența R. Moldova, dominată de AGRARIENI, COMUNIȘTI și DEMOCRAȚI: 12 președinți de Parlament, 13 premieri și cinci președinți

Dle Reniță, una dintre marile întrebări, care frământă societatea moldovenească deja de 29 de ani, este dacă pe 27 august 1991 se putea vota sau nu Declaraţia de Unire cu România... Se putea vota?

Subiectul e atât de important şi complex încât o să evit să vorbesc în numele altora. Personal, m-am băgat în bătălia pentru un mandat în Sovietul Suprem, cum am menţionat, din convingerea că marile confruntări se vor transfera din stradă, din mass-media în Parlament şi Guvern. Aşa s-a și întâmplat.

Intrasem în etapa a doua cu viziunea să orientăm procesele politice spre suveranitate naţională şi ruperea definitivă de imperiu. În foarte mare măsură, la Chişinău ne sincronizam activităţile şi le corectam cu procesele unionale, cu demersurile delegaţiei moldoveneşti din Sovietul Suprem al URSS, cu paşii pe care îi făceau deputaţii din ţările baltice la Moscova şi la ei acasă.

În contextul formării Comisiei unionale pentru „aprecierea politică şi juridică” a pactului Ribbentrop-Molotov, apăruseră şanse reale să scurtăm drumurile, să urcăm în trenul istoriei împreună cu Estonia, Letonia şi Lituania. Se tace cu încăpăţinare de peste trei decenii, deşi sunt încă destui martori, că anume în acele confruntări fierbinţi de la Moscova, din Comisia Iacovlev, românimea basarabeană a fost abandonată, trădată şi deconectată de la ţările baltice.

Reprezentanţii delegaţiei moldoveneşti, deputaţii unionali din Comisia Iacovlev, scriitorul Ion Druţă şi nomenclaturistul Grigore Eremei, doi ideologi ai moldovenismului stalinist, au trădat cauza Basarabiei şi au „reuşit” marea performanţă să ne decupleze de la revendicările balticilor legate de lichidarea consecinţelor pactului Ribbentrop-Molotov. Estonia, Letonia şi Lituania au avut mari patrioţi în delegaţiile lor, au luptat fără compromisuri şi trădări pentru separarea totală de Rusia imperială şi, fără să-şi ceară voie de la Kremlin, au mers mai departe în Uniunea Europeană şi în NATO.

Fără baltici, Chişinăul a rămas slab şi neputincios, fluturând mai departe stafia moldovenismului rusesc, idolatrizându-l în continuare pe Ion Druţă şi amăgind populaţia că Moldova independentă va deveni în câţiva ani o Elveţie înfloritoare.

Am evocat acest episod acoperit premeditat de tăcere şi laşitate ca un prim răspuns de ce la 27 august 1991 cădea din ecuaţie Declaraţia de Unirea cu România.

Mai era și Parlamentul de la Chișinău, în majoritate moldovenist...

Da, o altă cauză majoră în încetinirea proceselor de revendicări naţionale o constituia componenţa Parlamentului şi dependenţa totală de votul moldoveniştilor din grupul majoritar „Viaţa satului”, tot mai penetrat de iscoadele lui Lucinschi şi de „băieţii cu ochi albaştri”.

Încă la începuturi, când străzile Chişinăului mai fierbeau de lume însetată de libertate, la 23 iunie 1990, cu mare greu am izbutit să-i convingem pe moldovenişti să voteze Declaraţia de Suveranitate. Lucrurile se complicau cu orice pas pe care îl făceam pentru reîntoarcerea memoriei, istoriei şi identităţii româneşti.

În îndelungatele exerciţii de convingere, mulţi dintre ei acceptau să ne susţină în toate, dar cu condiţia de bază să ne oprim la Prut, să renunţăm la Unirea cu România. O să vă dau un singur exemplu din ziua istorică de 27 august 1991, care vorbeşte de la sine ce s-ar fi întâmplat, dacă ne aventuram să mergem frontal şi să cerem de la „moldovenişti” votul pentru Unire.

După cuvântările îndrăzneţe ale lui Mircea Snegur şi Alexandru Moşanu, pentru a evita tensionarea şi a nu pune în pericol rezultatul favorabil, Parlamentul a decis să se evite dezbaterile şi să se voteze nominal Declaraţia de Independenţă. Fiecare deputat avea deplina libertate să spună da sau nu. Conform procedurii, un proiect de lege devenea lege după ce vota jumătate plus unul din numărul deputaţilor aleşi, adică 186 din 370. Pentru Declaraţia de Independenţă au votat 278 de deputaţi.

După ce s-au anunţat rezultatele, prim-vicepreşedintele Parlamentului Ion Hadârcă cere cuvântul şi aduce argumente convingătoare că un stat independent are nevoie de un imn naţional, propunând să susţinem drept imn „Deşteaptă-te române!”. Cu mare greu am acumulat 203 voturi.

Oricât ne-am fi dorit şi i-am fi implorat pe „moldovenişti” la 27 august 1991 să voteze o Declaraţie de Unire, după calculele mele nu adunam mai mult de 135 - 140 de voturi. Atât.

Iar în faţa unui ideal sfânt eşti dator să fii responsabil pe vecie – la trecut, prezent şi viitor.

CITIȚI și ISTORIE // Cum s-a „născut” Declarația de Independență a Republicii Moldova

Ce reprezentau moldoveniştii în anii 1990-1992 despre care spuneți că reprezentau o frână în realizarea idealurilor naționale? Se deosebesc de cei de azi?

E un subiect prea amplu, dar pe scurt încerc să-i cuprind în următoarea caracteristică sarcastică – o struţo-cămilă făloasă de înfăţişarea ei ridicolă, care îşi ascunde codul genetic şi originile adevărate, bolnavă de românofobie şi cu mentalitate de homo-sovieticus.

Nu văd schimbări de conţinut în moldoveniştii din 1924, 1940, 1990 sau 2020. Ei sunt un produs rusesc care năpârlește de la o epocă la alta şi îi hrănește pe moldoveni cu otrava stalinistă, băgându-le în cap românofobia şi ura faţă de propriul popor.

De la banditul Kotovski până la reprezentanţii naţiunii civice moldoveneşti Marian Lupu, Dumitru Diacov, Nataşa Morari sau Nicu Popescu e o distanţă de un secol, dar ei au acelaşi ADN şi mesaj – orice, numai nu români.

CITIȚI și INTERVIU // Vasile Nedelciuc, unul dintre autorii Declarației de Independență a R. Moldova: „Războiul din Transnistria a fost pornit de ruși cu scopul de a bloca accesul Moldovei la valorile occidentale, de a ne uni cu România"

Ce credeți că s-a întâmplat pe parcurs, unde s-a greșit, dacă orbecăim între Est şi Vest de mai bine de un sfert de veac, iar R. Moldova a ajuns să semene astăzi cu o gubernie înapoiată a Federaţiei Ruse? De ce guvernările de la Chişinău au făcut şi mai fac cărări bătătorite în jurul Kremlinului?

Să nu-şi facă nimeni iluzii că, în urma prăbuşirii Uniunii Sovietice, Rusia imperială a renunţat la teritoriile ţărilor care şi-au proclamat independenţa faţă de Moscova. Scenariul ei pentru spaţiul post-sovietic nu a fost unul paşnic şi de bună vecinătate, ci de stopare a oricăror forme de dezvoltare civilizată, creând în statele independente focare de instabilitate, enclave rebele, dezmembrare teritorială şi transferarea nomenclaturii comuniste şi a clanurilor mafiote locale înconducerile „naţionale”.

R. Moldova constituia un dosar separat pentru Kremlin, deoarece, scăpată de la legătură, se putea reîntoarce în orice moment la Patria-Mamă – România. Serviciile de inteligenţă ale Rusiei prognozau inevitabilitatea Unirii timp de un an după Declaraţia de Independenţă şi aveau misiunea să blocheze urgent procesul paşnic de unificare a românimii de pe ambele maluri ale Prutului. Imediat, pe 2 septembrie1990, apare autoproclamata „republică sovietică socialistă moldovenească transnistreană”, iar provocările organizate de „celule secrete” se ţineau lanţ.

Cunoşteam, mă refer la deputaţi, că armata a 14-a instruia şi înarma „batalioane de voluntari” pentru a declanşa un război împotriva Chişinăului, dar conducerea mai spera că, aderând la ONU, vom avea o protecţie internaţională. Noi, deputaţii români, care auzeam prea bine zăngănitul armelor ruseşti la Nistru,am spus de zeci, dacă nu de sute de ori că singura protecţie reală este Unirea imediată şi necondiţionată cu România.

Când se vor deschide arhivele secrete ale KGB, vom vedea foarte clar că Federaţia Rusă a declanşat războiul împotriva R. Moldova cu scopul: 1. Dezmembrarea teritorială şi crearea enclavelor ruseşti la Tiraspol şi Comrat; 2. Decapitarea Mişcării de Eliberare Naţională şi readucerea deplină la putere a nomenclaturii ruseşti cu paşapoarte moldoveneşti; 3. Dizolvarea înainte de termenul legal, anul 1995, a Primului Parlament.

Aceste obiective strategice stabilite de serviciile ruseşti au fost îndeplinite, iar președintele Dumei de stat, Ghenadi Selezniov, aflat într-o vizită oficială la Chişnău în 2001, se lăuda că Federaţia Rusă a declanşat războiul în 1992 pentru „a opri Unirea R. Moldova cu România”.

Aducerea masivă a agrarienilor şi socialiştilor la putere în februarie 1994 a fost rezultatul direct al războiului declanşat de Rusia împotriva R. Moldova în 1992. Toate celelalte procese politice, economice, sociale şi demografice care derulează timp de un sfert de veac, ruinând definitiv R. Moldova, sunt consecinţele şi derivatele războiului ruso-moldovenesc din 1992.


Familia lui Alecu Reniță

Având în vedere consecințele despre care vorbiți, ce perspective mai credeți că are R. Moldova după 29 de ani de Independenţă?

Experimentul moldoveniştilor a eşuat oribil, mutilând viaţa şi destinul a milioane de oameni. Independenţa pe care noi am votat-o ca penultimul pas înainte de Unire, clădită din idealurile Mişcării de Eliberare Naţională şi ale deputaţilor români, stropită cu sângele eroilor de la Nistru, a fost îngropată de serviciile Kremlinului în tranşeele războiului ruso-moldovenesc din 1992.

E o iluzie că moldovenii au statul lor şi sunt independenţi.

Mafia, bandiţii, oligarhii, corupţii şi profitorii se ascund în spatele statalităţii moldoveneşti şi jefuiesc fără milă populaţia lipsită de orice apărare. Să ai în fruntea R. Moldova o Iudă, o lepădătură ca Igor Dodon şi să crezi că totul va fi bine arată în ce hăuri, în ce mlaştină se sufocă o societate, care crede în minciuni şi în monştri.

Cetăţenii moldoveni, indiferent de etnie şi opţiuni politice, ca să scape de sărăcie şi de sub jugul mafiot-dodonist ar trebui să strige toţi într-un glas, ca să se audă în toate ţările lumii – VREM ACASĂ!

Perspectivele Basarabiei sunt cele de totdeauna, fie că ne referim la 1918, 1944, 1991 sau 2020: ori afirmare naţională şi viaţă normală în cadrul României reîntregite, împreună cu tot poporul român, ori slugă la străini.

CITIȚI și GALERIE FOTO Cum REFLECTA presa în august 1991 evenimentele din R. Moldova

Dle Alecu Reniță, ce mesaj vreți să le transmiteți cetățenilor R. Moldova de Ziua Independenţei?

Aduc un cuvânt de mulţumire şi recunoştinţă pentru toţi luptătorii, care de-a lungul timpului şi-au adus şi aduc contribuţia ca poporul să-şi recapete conştiinţa românească, iar această palmă de pământ să se reîntoarcă Acasă, la Patria-Mamă – România.

Stimate domn, vă mulțumim enorm pentru acest interviu!

Prietenii tăi merită să știe ASTA!

Top stiri

Comentarii
Promo
Descoperă
Punct de vedere NAȚIONAL
29.11.2021 13:58 Ziarul National Ioan Aurel Pop, președintele Academie...

29.11.2021 09:18 Nicolae Negru Nicolae Negru // Încă o dată despre r...

26.11.2021 09:13 Nicolae Negru Nicolae Negru // România și nevoia de...

Meteo in Moldova
Horoscop
Vezi horoscopul tău pentru astăzi
Capricorn
Vărsător
Pești
Berbec
Taur
Gemeni
Rac
Leu
Fecioară
Balanță
Scorpion
Săgetător
Promo
Abonament
Abonează-te pentru a fi la curent cu ultimele știri
Recomandat
Sondaj
Ce notă îi puneți Guvernului condus de premierul Natalia Gavrilița pentru activitatea din primele 100 de zile de activitate?
Prietenii noștri

Widget cu noutăți la tine pe site

Ziarul Național 2013-2021. Toate drepturile sunt rezervate

Publicitate News widget RSS Contacte Developed by WebConsulting.md