Dezinformarea – o poveste rusă veche cu „şapte porunci”. Şi una nouă, în primăvara electorală din Lituania şi Germania

Dezinformarea, informarea parţială, fake news sunt astăzi faţetele unei monede virtuale, care nu mai are forma clasică, supunându-se astfel virtualităţii noului mediu informaţional şi tehnologic, şi cu care se cumpără şi se vând şi adevărul şi minciuna, şi încrederea şi respingerea, şi îndoiala şi loialitatea. Sunt metode diferite pentru aceeaşi lucrare: diseminarea, în cunoştinţă de cauză şi pentru obiective clare, politice sau militare, a unor informaţii false (dezinformarea), prezentarea unui adevăr trunchiat care duce la o informare defectuoasă a destinatarilor (informarea parţială), crearea, diseminarea, uneori în necunoştinţă de cauză, de informaţii care nu au legătură cu realitatea, dar care răspund unei nevoi imediate, induse sau adevărate (fake news).

Informare şi dezinformare. De la Vladimir la Vladimir.

Paradoxul este că această sintagmă „fake news”, renăscută pe malul de vest al Atlanticului de către un preşedinte cu lipici la twitter, este pusă în operă, în toate variantele ei, profesional şi agresiv, undeva, la est de Marea Baltică. În lipsa unui model propriu, politic şi economic atractiv, care să poată fi promovat într-o societate globală concurenţială, dinspre Rusia se promovează cele şapte porunci ale dezinformării:

1. identifică slăbiciunile în societăţile ţintă;
2. creează o MINCIUNĂ MARE;
3. împacheteaz-o într-un ambalaj de adevăr;
4. ascunde-ţi urmele;
5. găseşte un „naiv” care s-o transfere pe piaţă;
6. neagă orice legătură;
7. acţionează pe termen lung.

Societăţile democratice nu sunt sisteme perfecte, au slăbiciuni pe care şi le expun, majoritatea transparent, permit critica, diferenţele de opinie, contestarea. Tot ele au curente şi mişcări politice de stânga care încă mai cred că Rusia a moştenit de la fosta URSS şi orientarea ideologică, au grupări naţionaliste de dreapta pentru care Vladimir Putin este un fel de „macho”, bun de arătat şi promovat ca lider exemplar ””necopţilor” politicieni locali. În aceste societăţi, există şi marginalizare, şi frustrare, şi orgolii individuale, uneori chiar în rândul unor personalităţi, ziarişti, analişti, chiar politicieni. Ei sunt „naivii”, „idioţii utili”, o formulare care vine tot de la Vladimir, Lenin.

Întâmplarea face ca, în ultima perioadă, temele interesante ale Rusiei în naraţiunea anti-NATO şi anti-SUA să se regăsească mai ales pe partea dreaptă, extremă dreapta a spectrului politic:

- tendinţele anti-imigraţioniste, pentru că se poate demonstra că există fisuri în coeziunea occidentală, naţionalism, rasism, xenofobie şi toate defectele asociate;

- dezbaterea anti-Bruxelles, anti-birocraţia UE, pentru că astfel organizaţia poate fi prezentată ca o structură slabă, coruptă, care nu poate construi unitate şi nu poate rivaliza cu puterile clasice şi naţionale.

Comunicatorii „de împrumut” de pe partea stângă sunt utilizaţi şi ei pentru transmiterea, mai ales, a mesajelor anti-SUA (pentru că sunt emblema liberalismului), anti-NATO (pentru că simbolizează forţa suprastatală), anti-globalizare (pentru că individul e „strivit” de magnitudinea procesului).

Şi tot întâmplarea face ca, pe lângă mesajele care sunt opinii sau puncte de vedere legitime, corespunzând situării politice a acestor comunicatori şi grupurilor pe care le reprezintă, să se afle şi mesaje care nu corespund realităţii, care sunt, pur şi simplu, dezinformări, care nu intră în categoriile apărate de dreptul la informare. Dacă operaţia de dezinformare este asumată şi la nivelul vectorilor individuali, aceasta este, probabil, o problematică ce poate fi discutată caz cu caz, dar, desigur, nici în media, ca şi în politica reală, nu se poate vorbi de exces de naivitate. De cele mai multe ori, acestea sunt opţiuni asumate şi recompensate.

În principiu, sunt două categorii de „pârghii umane” utilizate de propaganda rusă în statele de interes, în special membre ale Uniunii Europene, SUA, dar şi în Ucraina:

- aşa numiţii „fake experts” / „falşi experţi”, ziarişti, analişti, comentatori, auto-intitulaţi consilieri de securitate care pretind a fi experţi în domenii pe care nu le stăpânesc în fapt, proprietari doar de site-uri şi bloguri personale, recunoscuţi în titulatura pe care şi-o arogă doar de cercuri limitate de persoane şi grupări. În această categorie intră şi cei care sunt prezentaţi drept cetăţeni ai statelor ţintă şi care îşi critică proprii lideri, sistemul democratic şi economic local dar care, în unele cazuri, se demonstrează a fi „falşi străini”, în realitate locuitori ai Rusiei, cu unele treceri accidentale prin statele despre care comunică;

- persoane care sunt cu adevărat experţi şi comunicatori de marcă în mediile jurnalistice şi analitice externe, dar care participă la acest ciclu al dezinformării din raţiuni diferite şi care, de această dată, chiar merită o analiză individuală. În general, intervenţiile acestora sunt punctuale, pe subiecte sensibile mai ales pentru Moscova decât pentru opinia publică locală. Când se dă la o parte pătura profesională, deseori temeinică şi consistentă, se descoperă şi în cazul acestora simpatii politice, de stânga sau de dreapta, uneori chiar de extremă dreapta, ceea ce poate părea ciudat pentru o ţară, Rusia, în care grupările de acest gen sunt asociate neo-nazismului şi, deci, departe de a putea fi înscrise în agenda de prieteni.

O filiaţie prin care aceşti ””naivi intermediari” ai mesajelor campaniilor media ale Rusiei ajung în atenţia mijloacelor de presă finanţate de Kremlin - Russia Today, Sputnik – o reprezintă afilierea, uneori chiar apartenenţa acestora, cercurilor politice apropiate partidelor europene sponsorizate de Moscova. Desigur, în cazul partidelor mari gen Lega Nord – Italia, Adunarea Naţională – Franţa, AfD – Alternativa pentru Germania, fondurile sunt în primul rând interne, dar donaţiile din exterior punctează interesele de politică externă, simpatiile transfrontaliere, poate şi modelele politice.

O altă filiaţie este cea a intereselor particulare, private, uneori chiar a legăturilor de familie cu Rusia care creează dependenţe şi poziţionări ce ies din contextul obişnuit ale mediilor de lucru locale.

Un exemplu este cel al ziaristului danez Flemming Rose, cel care, în perioada în care a lucrat la ziarul „Jyllands-Posten”, a publicat vestitele desene cu Profetul Mahomed. Rose a studiat în Rusia, este vorbitor şi traducător de limba rusă, iar soţia, Natalia, este, aproape aţi ghicit, absolventă a Universităţii Lomonosov şi, da, rusoaică.

Pentru alţii, a realiza materiale care răspund nevoilor de comunicare ale Moscovei reprezintă doar un business ca atâtea altele. Care sunt nevoile Kremlinului în materie de propagandă nu e tocmai un secret pentru cei care lucrează în acest mediu. Pentru criza refugiaţilor, se găseşte întotdeauna un corespondent local, dintr-un orăşel german necunoscut, care să transmită pentru Russia Today. Iar din România, asaltul tancurilor NATO asupra culturilor agricole din Călăraşi şi Buzău este transmis şi el prompt, şi critic, de ziarişti de investigaţii „cu dedicaţie”.

Foarte pe scurt, sistemul de dezinformare, de parazitare a agendei publice cu teme false, chiar de şantajare a unor lideri politici sau din marile structuri economice funcţionează astfel:

- hackerii fac rost, prin spargerea conturilor de e-mail ale unor organizaţii sau personalităţi, de materiale compromiţătoare;

- dacă ceea ce au găsit nu e îndeajuns de compromiţător, se utilizează diferite documente pentru a crea „documente fake” şi „fake news” pe baza acestora;

- prin intermediul trolilor (popularii „răspândaci”), aceste „fake news” sunt diseminate în mediul on-line pe platformele de socializare;

- canalele media importante (Russia Today, Sputnik) legitimează aceste „fake news” prin retransmiterea lor cu mijloace extinse;

- prin intermediul comunicatorilor media loiali, sau al politicienilor care pot câştiga electoral din dezbaterea iniţiată, are loc o re-legitimizare a acestor informaţii născute din nimic;

- în final, până la o dezminţire publică şi indubitabilă a balonului de săpun creat de sistem, falsele informaţii sunt parte a naraţiunii publice, fiind preluate şi de canale media neutre, subiectul fiind rostogolit şi alimentat cu noi infuzii.

În statele democratice, cu mecanisme de demontare a unor astfel de creaţii de laborator, există şansa ca, la final, adevărul să fie cunoscut şi făcut, la rândul său, public. Chiar dacă, uneori, prea târziu. Nu acelaşi lucru se întâmplă în societăţile în care informarea alternativă nu se ridică la nivelul celei oficiale. Aici nici alternativa nu e vizibilă, astfel că relaţia cu adevărul este una clară: e doar unul.

Dar anticorpii la acţiunile de dezinformare se dezvoltă greu, inclusiv în societăţile care au o viaţă politică vibrantă, media profesionale şi acoperind toate curentele de opinie, o populaţie educată, cu acces la surse multiple de informare. În domeniul informaţiei, deşi, la prima vedere, pare un proces uşor, simplu de realizat într-o perioadă scurtă, este la fel de dificil să schimbi atitudinea faţă de adevăr, chiar şi atunci când acesta este extrem de vizibil, ca în procesul de schimbare a mentalităţilor. Uneori e nevoie de decenii. Iar explozia informaţiei şi multiplicarea canalelor de propagare fac operaţiunea şi mai complicată.

Războiul informaţional are şi el o linie de front. Este adevărat, trasată cu un creion de tâmplarie, care poate fi desenată lat pe hartă pe modelul utilizat la înjumătăţirea Bucovinei în anii 40, şi care se întinde de la Marea Baltică la Marea Neagră. Una din cotele de apărat sau de atacat este Lituania. Dar are şi adâncimea strategică a unui conflict important, de aceea operaţiile de dezinformare se desfăşoară şi în Franţa, Marea Britanie. Sau Germania.

Lituania - o primăvară electorală

În decurs de câteva luni, Lituania a avut alegeri prezidenţiale, locale şi europarlamentare. Perioadele preelectorale sunt dintre cele mai active, mai condensate în ceea ce priveşte interferenţele informaţionale, desigur şi cele propagandistice. În alegeri se decid direcţiile politice pentru câţiva ani, iar în perioadele de dinaintea lor se modelează emoţii publice care pot avea consecinţe în cabina de vot. Dar ca să le modelezi în direcţia dorită, ai nevoie de puncte de cotitură create de dosare de corupţie, dezvăluiri despre candidaţi, atacuri la persoanele publice de interes.

Ministrul apărării acuzat de corupţie. Pe 10 aprilie, cu doar o lună înainte de alegerile prezidenţiale, de pe un cont asumat a fi al unui funcţionar din ministerul apărării, au fost trimise către membri parlamentului, guvernului, media, dar şi către administraţia prezidenţială, informaţii privind acte de corupţie ale ministrului apărării, Raimundas Karoblis, acuzat de primirea unei mite de 500.000 de dolari pentru facilitarea de contracte de achiziţii de achipamente militare. Ministerul apărării şi Centrul Naţional de Securitate Cibernetică au deschis imediat o investigaţie (era cel de-al treilea atac de acest gen, în trei ani!), încă în curs, pentru a descoperi sursa atacului şi au dezminţit rapid informaţiile transmise. Care au fost însă, deja, preluate de o serie de birouri media regionale, printre care The Baltic Times.

„Pentru Lituania noastră”. Concomitent cu atacul asupra ministrului apărării, a fost difuzat un film animat intitulat „Pentru Lituania noastră”, având ca ţinte apartenenţa Lituaniei la NATO, sistemul naţional de apărare. Beneficiind de o animaţie sofisticată, distribuit în limbile lituaniană şi engleză, preluat pe Youtube, filmul, prin conţinut, relevă şi din ce direcţie ar putea proveni „echipa de creaţie”. Ideile sale sunt destul de clare:

- NATO sufocă ideea naţională, încalcă drepturile constituţionale ale populaţiei;

- NATO este un instrument pentru afaceri profitabile care consumă din bugetul naţional;

- propaganda NATO creşte la fel cum creşte bugetul Alianţei şi alimentează teama populaţiei faţă de Rusia;

- etc. etc.

O realitate – creşterea incidentelor de cyber security. Începând cu 2007, atacurile la site-urile media şi guvernamentale lituaniene au crescut dramatic. Producţiile TV ruse destinate publicului lituanian s-au dublat ca număr, incidentele de cyber security apreciate de risc înalt au crescut cu 40% numai în 2018 faţă de 2017, principalii vectori media ruşi fiind în această perioadă sputnik.lt, regnum.ru, rubaltic.ru, baltnews.lt, ren.tv.

Pentru alegerile din Lituania au fost activate grupuri pe reţeaua Facebook. Dezbaterea publică intensă on-line a permis utilizarea a numeroase grupuri pe reţeaua Facebook, create pentru a o direcţiona către tematicile de interes induse. Printre acestea, au funcţionat „Top 10 propagandos klaidu” / „Top 10 greşeli ale propagandei”, „Alegeri şi Politică”, „Pentru Lituania noastră”, „Alegerile prezidenţiale lituaniene – 2019”. Multe dintre acestea au dispărut ulterior, fără a se putea determina exact cine s-a aflat în spatele lor, dar în perioada electorală au avut şi câteva zeci de mii de urmăritori. Altele au fost activate de persoane deschis declarate pro-ruse, cetăţeni lituanieni de origine rusă sau chiar lituaniană, care au promovat mesajele obşnuite ale Kremlinului: statele baltice sunt rusofobe, minorităţile ruse locale nu au aceleaşi drepturi ca şi majorităţile etnice. Printre aceste site-uri şi pagini FB sunt cele deţinute de Viaceslav Titov, membru în consiliul local Klaipeda, sau Laurynas Ragelskis, un blogger pro-rus. Subiectele dezbătute sunt, desigur, NATO, EU, Brexit, Venezuela, corupţie, depopulare, dar şi tematici colaterale dar cu mare impact emoţional: campanii anti vaccinare, protestele vestelor galbene, văzute prin lupă propagandistică, incediul de la Notre Dame (islamiştii sunt cauza!). Iar mesajele generale nu sunt numeroase, dar penetrante:

- statele baltice se confruntă cu o criză demografică, cu probleme în domeniul energiei, cu o inegalitate socială crescută;

- Lituania este un stat ratat, iar balticii, în general sunt rusofobi;

- lituanienii sunt victimele jocurilor de culise ale NATO şi UE, în care este implicat şi guvernul local;

- prezenţa NATO pe teritoriul naţional produce doar probleme;

- ajutorul poate veni doar de la Rusia, de la preşedintele Putin, aşa cum a fost pe timpul URSS.

Studiile sociale arată că un sfert din populaţia Lituaniei consideră că viaţa era mai bună pe vreme URSS, iar propaganda rusă se adresează tocmai acestui procent de nostalgici.

Celelalte trei sferturi consideră, însă, că trebuie să se protejeze împotriva dezinformării, a produselor de tip fake news, ceea ce a dus, după anexarea Crimeei, în anul 2014, la apariţia mişcării de voluntari „Spiriduşii lituanieni” / „Elfii lituanieni” care în prezent, numără aproximativ 5.000 de persoane, profesionişti IT, studenţi, experţi, oameni de afaceri ce îşi propun identificarea şi expunerea tentativelor ruse de dezinformare on-line.

Consecinţa a fost scăderea intensităţii campaniilor media şi de dezinformare pe timpul campaniilor electorale recente, dar şi menţinerea unui nivel ridicat al atacurilor cyber sau distribuţiei de e-mailuri şi comentarii pe reţelele de socializare.

Germania – cum se creează „Alternativa pentru Media”

Un rol important în campaniile de dezinformare îl joacă „luptătorii din teren”, cei care, din diferite motive, îşi asumă mesajele transmise de Kremlin şi le diseminează în cercurile proprii de pe reţelele de socializare, fără a urmări neapărat o recompensă imediată. Iar exemplul german este unul ilustrativ asupra capacităţii Rusiei de a exploata această nişă de simpatie, venită, desigur, din vremurile de dinainte de 1989 şi menţinută datorită frustrărilor, în special, ale populaţiei din estul Germaniei. Grupuri pe Facebook intitulate, de exemplu, „Putinisten” (15.000 membri), „Allianz Europa – Russland” (25.000 membri), „Solidarität mit Russland” (12.000 membri), „Russland wir für euch” / „Rusia pentru noi” (2.000 membri) se alimentează cu informaţii de pe site-urile ruse de ştiri pe care le retransmit în interior, dar şi către cercurile proprii de prieteni on-line, multiplicându-le astfel aria de diseminare.

Astfel, informaţia oficială sau furnizată de canalele media importante din Germania este înlocuită de ceea ce se propagă prin aceste grupuri. Pentru transmiterea de materiale de propagandă elaborate sunt utilizate şi site-uri media (Telepolis, Epoch Times, NewsFront, Anti-Spiegel, Info-Welt), bine realizate dar care nu au anvergura acestor grupuri, fiind urmărite doar de câteva sute de persoane. După ce sunt postate, aceste materiale sunt preluate fie de administratorii grupurilor FB, cât şi de membri individuali şi făcute cunoscute unor cercuri mai largi.

Şi media ruse oficiale joacă un rol important în Germania. Iar politicieni germani destul de cunoscuţi (în special de la Alternativa pentru Germania sau Linke) participă, prin comentarii la aceste posturi, la credibilizarea informaţiilor. Şi scenariilor. Şi teoriilor conspiraţioniste.

Desigur, insistenţa concentrării acestor platforme media pe probleme politice, economice şi sociale interne, pe aspectele negative ale cotidianului, nu este chiar o invenţie rusă, fiind preluată de la media occidentale din perioada Războiului Rece. Noutatea o reprezintă sofisticarea pusă la dispoziţie de noile tehnologii şi de faptul că, deşi lumea contemporană nu mai este în alb şi negru, poate fi prezentată astfel ca şi cum ar perpetua aceste două culori. Iar cine a fost, până mai ieri, pictat în culorile întunecate ale realităţilor unei vieţi politice şi economice fără perspective, poate să se prezinte astăzi cu hainele nepătate şi pure.

La alegerile europarlamentare din luna mai 2019, aceste grupuri şi platforme au contribuit prin dezbaterea unor subiecte favorabile Kremlinului dar, ca trăsătură generală, Rusia a cules şi roadele unei evoluţii către dreapta a discuţiei on-line care a favorizat temele sale de interes. Acest lucru a fost, mai ales, valabil în Germania, Italia, Spania şi Franţa, acolo s-a înregistrat o adevărată explozie a platformelor create de membrii sau suporterii partidelor de dreapta.

În concluzie...

Antidotul nu e întotdeauna la îndemână...

...pentru că operaţiunile de dezinformare se bazează şi pe lipsa de cultură critică a consumatorilor de informaţie. De aceea, campaniile media dinspre est nu găsesc uşor intrarea în state unde opinia publică este alertată în ceea ce priveşte pericolul şi direcţia din care acesta poate apărea;

...pentru că faliile din societate creează medii sociale independente unele de altele, care cred în propriile adevăruri, scenarii sau conspiraţii, şi care nu permit invalidarea unor fake news pentru că nu există comunicare. De aceea campaniile media dinspre est reuşesc în statele divizate politic, unde nu funcţionează consensul politic, unde adversarii politici interni sunt consideraţi mai periculoşi decât cei externi;

... pentru că, deseori, indivizii, dar şi comunităţi întregi, preferă dreptului la informare libertatea de a fi dezinformaţi.

Sursa: monitorulapararii.ro