Campania de PR a Chinei de a se erija în „salvatorul” lumii a dat greș și a transformat-o într-un actor iresponsabil care a condus la actuala criză globală de sănătate. REBUTURILE trimise în țările din Europa

Iulian Chifu, președintele Centrului de Prevenire a Conflictelor și Early Warning București, a analizat campania de PR a Chinei și încercarea de a poza în „salvatorul” lumii, într-o încercare disperată de a schimba narațiunea internă și de a găsi un vinovat la nivel internațional. Însă calculul PCR a fost eronat și s-a întors impotriva acesteia, atunci când europenii au declinat ajutoarele umanitare.

„Despre campanie de dezinformare/PR cu scopul de proiecţie de soft power s-a scris mult. Dar mult mai puţine s-au invesigat despre motivele unei reacţii nepotrivite şi complet neadecvate a unui actor care, altfel, ţine mult la prestigiul extern şi păstrează uzanţele diplomatice tradiţionale neconfruntaţionale la acest nivel.

Chiar dacă nu pot să neg proiectarea “campaniei măştilor” şi ajutoarelor distribuite pentru profit politic propriu, trebuie spus că aceste abordări au la bază şi o anumită panică şi intrare în vrie a aparatului de Partid Comunist Chinez dar şi o anumită nevoie de auto-apărare. Şi nu mă refer la etichetele atribuite coronavirusului de “Virusul Chinezesc”, “virusul Wuhan”, cât despre responsabilitatea directă ce poate fi pusă pe seama Chinei pentru declanşarea şi mai ales amploarea crizei.

Cu atât mai grav cu cât e greu de negat vina pentru declanşarea pandemiei de coronavirus prin tolerarea pieţelor de animale vii, lipsa de curăţenie şi focarele de infecţie cu diferite tipuri de coronavirusuri în China, în marile aglomerări urbane, şi asta la 17 ani după o altă criză de aceeaşi factură, SARS. Preluarea OMS şi controlul preeminent au dus la adormirea vigilenţei organismului mondial al cărui prestigiu a fost compromis de preluarea retoricii şi naraţiunii chineze. La 2 luni de la izbucnirea crizei, la 14 ianuarie, OMS anunţa de la Beijing că nu există transmisie a coronavirusului de la om la om, pentru ca, la o lună, să declare pandemia globală.

Retorica de pornire a Beijing-ului a fost că nu există nici o problemă cu virusul. Încă din luna noiembrie subiectul era cunoscut la Casa Albă, după rapoartele medicilor şi ale CIA. Primele cazuri în Hubei au fost confirmate, cunoscute şi relatate în decembrie, prin ziarul Caixin, din Beijing, citat de Michał Bogusz, Specialistul şef al programului de cercetare pe China al Centrului pentru Studii Estice pentru Warsaw Institute. Astfel, încă de la 24 decembrie – 9 mostre ale virusului au fost recoltate de la bolnavi cu o pneumonie specifică şi au fost trimise la laboratoare diverse.

Laboratorul privat din Guangzhou a fost primul care a identificat coronavirusul respectiv şi elementele sale, şi a comunicat la 27 decembrie, iar la 1 ianuarie raportul a fost trimis la Centrul de Control şi Prevenţie al Bolilor şi autorităţilor din Hubei. Comisia de Sănătate din Hubei a interzis orice testare ulterioară şi a ordonat distrugerea tuturor mostrelor existente de virus. Tot ea a blocat şi răspândirea informaţiei mai departe, pregătindu-se pentru o mare reuniune a Partidului în Hubei.

Chiar atunci, 8 oameni au fost arestaţi pentru că “răspândeau zvonuri” despre noua boală. S-a dovedit ulterior că aceştia erau doctori care au încercat să avertizeze autorităţile şi publicul în legătură cu gravitatea situaţiei.

Abia la 20 ianuarie, preşedintele Xi a anunţat că există o epidemie care are la bază un nou coronavirus. Carantina în Wuhan, epicentrul crizei, a apărut abia la 23 ianuarie, însă la acea oră, din Hubei plecaseră deja 11 milioane de oameni care au dus boala în toată China şi peste tot în lume.

Bătălia naraţiunilor şi agresivitatea Chinei – de obicei foarte atentă la respectabilitatea sa – a venit de la Zhao Lijian care a ajuns adjunctul directorului Departamentului de Informaţii Publice după ce probase virulenţa şi agresivitatea la ambasada Chinei din Pakistan, între 2015-2019. Abordările sale ostentativ agresive nu au fost îmbrăţişate de diplomaţii mai vechi, în primul rând de Ambasadorul Chinei în SUA, Cui Tiankai, care nu a apreciat ideea de a pasa responsabilitatea şi de a trimite săgeţi şi fake news-uri că virusul ar fi fost implantat de soldaţii americani în Wuhan prin social media – un fals evident, dar şi o sursă care creiona SUA drept duşman în acest război al percepţiilor, naraţiunilor şi imaginilor.

Motivul pentru care Partidul Comunist Chinez a marşat a fost nevoia disperată de a schimba naraţiunea internă şi măcar pe cea a apropiaţilor la nivel internaţional privind vinovăţia Chinei pentru această criză. Totuşi calculul a fost foarte prost: ieşirea ostentativă în prim plan cu aceste dezinformări, cu agresivitatea ambasadelor de peste tot în a combate poziţiile SUA de responsabilizare a Chinei, ca şi politica de ajutoare nu a făcut decât să atragă atenţia asupra Chinei – altfel un actor mult mai subtil, atent şi cumpănit la nivelul vizibilităţii externe – şi să o aducă în mijlocul ringului şi sub toate reflectoarele globale, de unde au apucat-o şi Donald Trump, şi presa mondială, şi diplomaţiile statelor europene, exasperate de acesastă agresivitate neaşteptată în momente de criză.

Bătălia naraţiunilor şi eroarea abordării agresive a Beijingului: stârnirea uraganului Trump şi represaliilor americane

Rivalitatea americano-chineză avea rădăcini adânci: mai întâi geopolitice, globale, apoi cele comerciale, din războiul încă în curs, care e departe de un armistiţiu, iar peste toate a venit criza de coronavirus în plină campanie electorală prezidenţială, în care Donald Trump se confruntă cu rivalul său Democrat de moarte, Joe Biden, dar şi cu efectele economice ale crizei care-i amputează unul dintre argumentele principale pentru realegere. Pe acest context nefavorabil, cu închiderea economiei americane, a venit afrontul Chinei.

Întreaga revărsare de nemulţumire a fost legată de pandemia de COVID-19, de numirea, în mod repetat, de către Trump a acestuia „virusul chinez” şi responsabilizarea generală a Chinei pentru declanşarea epidemiei şi pentru ascunderea amplorii sale în faţa lumii întregi, apoi pentru nesoluţionarea epidemiei la nivelul Chinei, prin măsuri dure imediate, ci transformarea molimei în pandemie globală. Aceasta a stârnit nemulţumirea Beijingului privitor la acuzaţiile formale formulate de SUA privind responsabilitatea Chinei pentru pandemia care afectează întreaga lume.

În martie a.c., Donald Trump a acuzat în mod direct China pentru extinderea virusului COVID-19, aducând în discuţie faptul că acesta „ar fi putut fi oprit chiar de unde a venit, China”, ceea ce nu s-a întâmplat, astfel că „lumea plăteşte un preţ foarte mare pentru ceea ce au făcut”, consideră Trump, făcând referire la chinezi. Pusă în faţa unor acuzaţii care îi pot afecta major profilul la nivel internaţional, China s-a văzut nevoită să răspundă acestora, astfel că a respins concluziile anunţate de comunitatea de informaţii din SUA privind faptul că ar fi ascuns amploarea epidemiei de COVID-19, ceea ce ar fi dus, potrivit SUA, la pandemia cauzată de noul coronavirus. Mai mult, China a acuzat la rândul său statul american de încercarea de a pasa vina pentru modul în care a gestionat situaţia pe teritoriul său.

A fost determinată şi de încetarea referirilor la virusul chinez/virusul Wuhan, dar efectele au continuat să se simtă şi să doară pentru China. SUA şi Donald Trump au pedepsit Beijingul pentru această abordare după validarea şi semnarea Legii Taipei, prin care SUA susţinea politica Externă a Taiwanului. Acesta a fost costul războiului nesăbuit.

Campania de PR ratată în Europa: returnarea ajutoarelor defecte şi atenţia excesivă pe “chinezisme” cumpărate şi ajutoare - rebuturi

Evoluţiile negative cauzate de extinderea la nivel mondial a noului coronavirus, care poate fi catalogat ca fiind o ameninţare transnaţională, au intrat în atenţia serviciilor de informaţii, diplomaţiilor şi structurilor naţionale de securitate ale actorilor internaţionali statali, fiind evidentă încercarea unor ţări de a identifica şi exploata oportunităţile determinate de evoluţiile care au dus la pandemia de COVID-19. China este prima dintre aceste ţări, şi a făcut-o mult prea vizibil chiar dacă statul chinez este considerat responsabil de situaţia actuală.

În acest sens, Beijingul a declanşat o campanie de PR deloc subtilă prin care încearcă să îşi contureze imaginea de stat aflat în prima linie în încercarea de a salva lumea. Trimiterea de medici şi echipamente medicale, printre care măşti, mănuşi, ventilatoare în mai multe state pentru a sprijini lupta cu virusul, reprezintă acţiuni care susţin intenţiile Chinei de a se transforma în „salvatorul” lumii, cel puţin în zonele în care are acces din această poziţie. Acest comportament care poate trăda conştientizare şi o formă de acceptare a responsabilităţii pentru criză pe care încearcă să o limiteze, în final, a adus China, însă, în prim planul reflectoarelor publice pentru a doua oară.

Există exemple multiple privind implicarea Chinei la nivel mondial în lupta împotriva pandemiei: miliardarul chinez Jack Ma, fondatorul Alibaba, a donat la 16 martie a.c. un milion de măşti şi sute de mii de kit-uri de testare Statelor Unite ale Americii; în aceeaşi perioadă, Belgia a primit de la Jack Ma 500.000 de măşti. Tot acest ajutor a ocultat faptul că Italia trimisese sprijin către China, ca şi alte state europene, în vârful crizei epidemice de coronavirus, rămânând ea însăşi în suferinţă şi fără rezerve.

Un semnal major de alarmă în acest sens a fost tras de Josep Borrell, Înaltul Reprezentant al UE pentru Afaceri externe şi Politică de securitate care a avertizat că „politica generozităţii” ascunde o „componentă geopolitică, inclusiv o luptă pentru influenţă”. Într-o descifrare a mesajului pe care chinezii, spre exemplu, doresc să îl transmită, că „spre deosebire de SUA”, China „este un partener stabil şi de încredere”, sprijinul oferit de cele două state europenilor şi Statelor Unite ale Americii, maschează propaganda ascunsă în spatele unor acţiuni medicale, care însă, în perioada complicată pe care lumea o traversează, sunt interpretate inclusiv la nivel european într-o cheie total diferită.

Însă eşuarea Chinei în a-şi atinge scopurile în Europa vine şi din neadecvarea deplină a responsabilităţii evidente pentru criza de coronavirus cu imaginea de salvator al statelor aflate în dificultate pe care China şi-a creat-o iniţial, prin trimiterea de materiale medicale ţărilor europene. Însă imaginea a început să se năruie, puţin câte puţin, cu fiecare anunţ făcut de oficiali din Europa privind neconformitatea mărfurilor primite din China cu nevoile ţărilor europene în timp de pandemie.

Trebuie spus că, pentru un stat care trimite ajutoare umanitare, indiferent ce se află acolo, e neuzual ca diplomaţiile statelor ce le primesc să iasă public şi să dezvăluie conţinutul inutil al acestora. Calul de dar nu se caută la dinţi, se spune, însă faptul că aceste realităţi au fost expuse, ca şi calitatea execrabilă a materialelor cumpărate – şi ele prezentate drept ajutoare, câteodată, de unele state – arată exasperarea diplomaţiilor occidentale, cu preponderenţă europene, în faţa acestui PR ostentativ al Chinei.

Pe scurt, începând cu 1 martie a.c., China a trimis în peste 50 de state (inclusiv europene) circa patru milioane de măşti, 16.000 de ventilatoare, 37.5 milioane de articole de îmbrăcăminte de protecţie şi 2.84 de milioane de kit-uri de testare. Europenii însă, au declinat, rând pe rând, eficienţa celor primite. Astfel, Spania a retras 58.000 de kit-uri de testare a noului coronavirus achiziţionate de la o companie chineză la 27 martie a.c. Apoi, Olanda a anunţat că retrage din uz zeci de mii de măşti privitor la care a anunţat că nu sunt conforme (au filtre defecte sau nu se închid corect). Un alt exemplu vine din Slovacia, unde premierul Igor Matovic a afirmat în martie a.c. că peste un milion de teste pe care Slovacia le-a primit din China „ar trebui aruncate direct în Dunăre”, indicând neconformitatea lor cu utilizarea în scopul în care au fost primite.

Integral, editorialul semnat de Iulian Chifu și publicat de Adevărul.